Direct la continut

Maternologia


Înainte de a se naşte, un bebeluş vorbeşte cu părinţii lui V

Iată principiile importante care ar trebui cunoscute pentru ca încrederea mea în viaţă să se poată dezvolta.

Fiţi adânc convinşi că, în primele patru luni din viaţa mea de fetus, înregistrez tot ceea ce trăiesc. Sunt o maşină care înregistrează, de o perfecţiune totală şi foarte profundă. Această înregistrare devine comoara mea dacă, pur şi simplu cu dragoste, aveţi grijă să semănaţi în mine desăvârşirea, asigurând un duplex între noi.

Să vă explic: vă trimit mesaje, opt în medie, după cum urmează:

1. Plâng pentru că tocmai m-aţi luat în braţe fără precauţie modificând complet senzaţiile mele interne.

2. Mă lăsaţi prea mult timp treaz în timp ce stau culcat, eu care în burtică eram purtat în permanenţă ca de valurile unei mări. În această situaţie am încet-încet senzaţia că mă golesc pe dinăuntru, fără încetare, ceea ce intră în contradicţie totală cu vioiciunea din mine. Credeţi că sunt cuminte în vreme ce eu simt că mor. Trebuie să vegheaţi ca acest lucru să nu se mai petreacă, ţinându-mă aproape.
Dacă se întâmplă, vorbiţi-mi încet înainte de a mă lua în braţe: „Ce se întâmplă, dragul meu, nu te simţi bine? Eşti nerăbdător? Nu te mişti chiar deloc! Parcă ai fi sub puterea unei vrăji. Dar iată că am venit, te voi lua…” Când sunt mic de tot nu am o memorie de care să mă pot agăţa şi atunci mă scufund. Prăbuşirea interioară produce în creierul meu un mesaj care va lăsa obligatoriu nişte urme. Aceste urme se vor resimţi în funcţie de frecvenţa perioadelor de gol şi ar putea constitui, dacă sunt prea numeroase, originea fie a unor handicapuri, fie a unor nevroze sau a unei debilităţi.

3. Nu îmi explicaţi schimbările care intervin în viaţa mea, noutăţile: schimbarea locului, casei, leagănului, maşinii, biberonului etc.

4. Pentru a împiedica halucinaţiile creierului meu, trebuie să mă încurajaţi la fiecare progres. Fiecare vorbă de încurajare este o dovadă de dragoste care îmi încălzeşte inima şi astfel pot, încetul cu încetul să triez comportamentul care vă este pe plac. Sunt tot atâtea urme care se întipăresc în creierul meu în locul halucinaţiilor.

5. Faptul de a mă lua în braţe cu scopul de a mă linişti trebuie să fie intenţia voastră permanentă.

6. Eu descopăr foarte lent diferenţa dintre noapte şi zi. Ţine un pic şi de noroc. Dacă am perceput deja acest lucru în burtică, atunci va fi uşor. Dacă nu, va trebui să prelungiţi, pe timpul nopţii, pauzele între momentele în care mă hrăniţi. Şi în acest caz tata, care nu are toate grijile mamei, va fi mult mai eficient pentru a mă linişti. Deoarece absorb neliniştea mamei, continui să plâng în braţele ei, nu de foame ci de teamă. Tata este ca o stâncă. În măruntaiele tatălui meu se află un alt fel de cuib despre care nu se vorbeşte destul.
Şi pe urmă, nu vă neliniştiţi la cel mai mic scâncet, aşteptaţi un pic înainte de a vă ridica, poate că voi adormi la loc singurel.

7. Când mă luaţi cu voi la o întrunire, fierb în interior, pentru că în mine se înregistrează prea multe lucruri noi în acelaşi timp. De aceea mă doare burta, am impresia că mă golesc pe dinăuntru, pentru că burtica mea, ca şi a voastră este al doilea creier al meu.

8. Vârful fericirii este acela de a avea o mamă care se zbate, fără a ajunge la epuizare, pentru a-mi oferi, timp de cinci luni, un fel de al doilea uter care mă înconjoară pe acest pământ atât de nou şi de înfricoşător câteodată. Adică ceea ce vă zic acum e valabil mai întâi de toate până ce trec de vârsta de cinci luni!

Aşadar, vă trimit mesaje tot timpul, în speranţa că veţi răspunde la ele, asta înseamnă duplexul! Veţi vedea că vă voi răsplăti pe deplin!