Direct la continut

Maternologia


Inainte de a se naste, un bebelus vorbeste cu parintii lui II


Ce pacat ca nu stiti nimic despre mine!

Pana acum nu v-am spus nimic despre simtul echilibrului, pe care-l am de la urechea interna. Va veti gandi ca deocamdata n-am cum si nici unde sa cad, asa e, dar nu e bine daca ma infasor in jurul cordonului ombilical: simtul echilibrului ma ajuta sa nu patesc asa ceva. (Inca un simt!)
Pur si simplu sunt un echilibrist fericit in interiorul unei lumi nemarginite, plina de mesajele simturilor mele si pot sa va spun ca ma bucur de orice balans tot asa cum ma rasfat in mangaierea permanenta a mediului in care sunt cufundat. Mereu in echilibru, traiesc intr-un fel de betie, ca scufundatorii la mari adancimi, o senzatie de placere continua. Draga mami, te gandesti ingrijorata ca sunt inghesuit in uterul tau, si totusi domeniul meu reprezinta pentru mine un spatiu infinit in care nu duc lipsa de nimic, dar chiar de nimic. Aici are loc dezvoltarea mea armonioasa, perfecta; nimic nu-mi poate afecta mediul.
La urma urmelor, am o putere de viata deplina.
Te întrebi cum ma misc? Chiar daca nu-ti vine a crede, schitez primele miscari inca dintr-a opta saptamana. Da, chiar asa! Nu simti si tu? Sunt perioade cand stau nemiscat, dar niciodata mai mult de zece minute! Incepand cu luna a treia, sunt mai putin activ, dar mai precis in miscari, ma coordonez mai bine, totul se petrece mai lin. Si, nu stiu de ce, ma misc mai mult catre miezul noptii si mai putin dimineata! Si in trimestrul al treilea? Am crescut si am tot mai putin loc, asa ca miscarile sunt mai reduse, dar incep sa casc, sa ma intind… va arat ceea este denumit stiintific un comportament, desi nu-i inca asa ceva: chiar daca zambesc, daca-mi sug degetul, sunt pur si simplu ocupat cu dezvoltarea mea. Fac incercari fara sa-mi dau seama. Sunt in totalitate absorbit de persoana mea.

Insa toate acestea nu reprezinta decat o mica parte din informatie. Ceea ce e cel mai important, un lucru de mult stiut, este ca pastrez in minte, pentru totdeauna, amintirea acestui timp dinainte de venirea mea pe lume, acest timp dinaintea tehnicii medicale, cu multele ei puteri, care deplaseaza sau distruge – si asta ma uimeste pana la consternare – tot ce a prevazut viata pentru pentru mine dupa nastere.
Se stie de multa vreme (mijlocul secolului al 19-lea) ca, in creier, se creeaza zone de neuroni peste strictul necesar. Si asta nu se intampla decat in cazul fiintelor umane! Acesti neuroni in surplus, cel putin treizeci la suta din totalul neuronilor, inregistreaza treptat, de indata ce au fost creati, tot ce traiesc si de aceea, cand deschid ochii la venirea pe lume, cititi in privirea mea o mare uimire. Am de trecut numai prin socuri. Trec, fara nici o alta pregatire decat nasterea, … de la cer la pamant. Eu, care traiam intru constanta, duceam o viata fara spaime si fara schimbari – ce mai, fericire permanenta –, sosesc pe lume intru nesiguranta, sunt obligat, fortat sa-mi parasesc viata de dinainte. Tot, dar chiar tot, ce-a pus viata in mine in aceste noua luni este supus multor incercari si afectat serios. Lumea din afara imi este total necunoscuta – cu exceptia vocilor voastre, parintii mei dragi si a mirosului tau, draga mami. Intre inainte si dupa se desfasoară o traversare primejdioasa si corpul meu va suferi, el care niciodata nu a stiut ce e durerea. Niciodata! Si daca nu ma credeti, aveti dovada pe fata mea inrosita si umflata. Sosesc intr-un vartej de schimbari de toate felurile care ma paralizeaza si, asa cum sunt rupt de singura legatura care ma mai tine in viata de dinainte, asa cum sunt imediat luat de langa mama mea, tot asa pot spune ca nu voi primi niciodata binecuvantarea de care are nevoie fragilitatea mea.

Va urma.