Direct la continut

Maternologia


Zbucium de mamă

Această carte cuprinde mărturiile a 10 femei care povestesc cum ”a aduce pe lume un copil nu înseamnă implicit a deveni mamă și cum, uneori, o intensă suferință invadează relația care se naște”.

Această carte este o mână întinsă către toate femeile care se descurcă singure în devenirea lor ca mamă, confirmându-le că la capătul drumului se poate naște o dragoste senină. Această carte va atrage atenția tuturor - familie, prieteni, personalul de specialitate care înconjoară femeile însărcinate - asupra modului în care trebuie însoțite și susținute.”

În această carte am ales să lăsăm să vorbească dificultatea maternă, discretă până la invizibil, tăcută până la muțenie. Ea moare și duce la moarte, o moarte fără zgomot; nu se exprimă și totuși moare de dorință de a fi exprimată”.

Am ales să vă redăm etapele unui drum dificil, citând, pe diferite teme, fiecare mărturie, în mod succesiv .
Această carte, apărută în Franța în mai 2010, nu este, din păcate, tradusă în limba română, de aceea vă vom oferi mai multe extrase.

Dorința de a avea un copil

Rose:” Pentru mine sarcina a fost minunată, când mi-am terminat studiile și mă aflam în plină teză, a fost primul lucru pe care l-am vrut, să am un bebeluș, și s-a întâmplat imediat”.

Agathe: ”Întotdeauna mi-am dorit copii, nici nu se punea problema”.

Zoé: ”Nașterea ta, atât de așteptată, atât de dorită, care ar fi trebuit să-mi aducă atâta bucurie………”

Isabelle: ”Să nu devin mamă ar fi însemnat pentru mine oprirea unui drum, moartea”.

Laura: ”Am așteptat acest copil atât de mult timp, cu atâta bucurie”.

Sanat: ” Eram cu adevărat banală, aproape nesemnificativă, înainte de nașterea fiicei mele. Și totul a explodat.
Mai întâi în bine, eram în al nouălea cer când s-a născut”.

Eliane-Elisabeth: ”Apoi, vine anestezistul și mă asigură, cu blândețe: veți vedea, durează cinci minute, veți fi adormită și după amiază veți putea să faceți cumpărături … Cumpărături? După ce ai fost respins și smuls din pântecul meu? Cinci minute, nu trebuie decât cinci minute ca să-ți răpească viața și toate posibilitățile, bebelușul meu? Strigătul meu interior: voi fi mamă și te iubesc, voi fi mamă și da, te iubesc, sunt pierdută dar te iubesc, cred că voi muri de frică, chiar voi muri, dar te iubesc atât de mult. Părăsesc clinica în lacrimi, cu bebelușul în pântec, la căldură”.

Mélancolie: ” G și cu mine am vrea un copil anul ăsta, o naștere aproape de vacanța de vară, când vom vom fi amândoi disponibili pentru a-l primi pe bebelușul nostru”.

Flo: Nu vorbește despre dorința ei de a avea copii. Dar, însărcinată după o fertilizare in vitro, nu e greu de ghicit bucuria sa, mai ales la cei 40 de ani ai ei.

Betty-Blue: ”Am visat dintotdeauna această ultimă sarcină și dintotdeuna să am o fiică”.

Sarcina

Rose: ” Începând din acest moment, am încetat să mai trăiesc pentru mine, n-am mai trăit decât pentru bebelușul meu, pentru ca el să crească bine în pântecul meu și pentru ca el să se nască sănătos”.

Agathe:”……pentru mine foarte repede ține de domeniul ficțiunii. Aveam oroare să fiu însărcinată. Punct. Aveam senzația că port un parazit. Mă rugam să nu–mi sugă tot sângele și să supraviețuiesc acestor nouă luni care mi s-au părut un purgatoriu de nouă ani”.

Zoé: ”De ce astăzi nu păstrez decât această amintire de plenitudine, de fericire, de forță, de putere de a tine piept lumii…Și totuși, am amintirea ultimelor luni nu chiar plăcute: nu mai pot, vreau să te văd, m-am săturat de acest corp greu de dus, nu mai știu cum să stau ca să dorm confortabil, mă trezești noaptea. Mi se pare că devine insuportabil…..”

Isabelle:”Sacina mea a survenit destul de rapid și a fost un lung moment de fericire, în ciuda grețurilor din primele trei luni … eu, care n-am fost niciodată împăcată cu corpul meu, am început să îl iubesc pentru ceea ce pregătea, pentru ceea ce crea. Corpul meu era capabil de ceva extraordinar, corpul meu era minunat. L-am îngrijit așa cum am avut grija de ceea ce îl hrănea și care-l hrănea pe micuțul meu. Pe durata întregii mele sarcini, în fiecare clipă m-am simțit că sunt acolo unde trebuia să fiu, eram în întregime trează. Eram acolo în capul meu, în corpul meu, starea de rău, golul interior se topise …”

Laura: ”Însărcinată, am fost nebună de bucurie, mă credeam Eva cu burta mea mare”.

Sanat: «… Angoasa negrăită de a fi atât de singură în această durere”.

Orele petrecute suferind pe canapea, dormind câteva clipe, somnul întrerupt, moralul la pământ. Impresia că voi leșina, ca o balenă eșuată pe canapea.

Fug de mine însămi fără zgomot, pentru a nu-l trezi pe soțul meu. Plâng ore în șir, pierdută, în afara timpului, dincolo de mine însămi, noaptea…..

Sunt epuizată, o să explodez, mi-e teamă să nasc. Nu am putut să mă nasc eu însămi, era culoarul morții în mama mea, nu puteam să trec, m-am născut prin cezariană, terorizată.

În timpul unei ședințe de haptonomie am fost prinsă într-un tunel de emoții care datau din timpul propriei mele nașteri … voi deveni mamă, însă în același timp sunt eu însămi un bebeluș terorizat, fără reper. Asta nu poate să funcționeze, rana este mult prea profundă, rana este din nou deschisă, vie”.

Eliane-Elisabeth: « … Hainele care îmbracă burta mea sunt un pansament, o barieră împotriva durerii. Nu pot să ating pielea burții mele … când pun mâna pe piele, mă epuizez … iar suferința mea, întotdeuna prezentă, un mare balon de frică, luminează ca un foc de artificii terifiant, în miliarde de săgeți de lumină glaciară, ascuțită, sunt arsă de un frig absolut. Angoasa invadează toate fibrele ființei mele…….

Am o stratagemă pentru a te proteja: te-am imaginat ca un balon, de nepătruns. Și las să curgă durerea în jurul acestui balon.

În caz de amniocenteză, acul care traversează toate straturile balonului îi provoacă mare teamă: ”Nu vă neliniștiți, sunt răi micuții aceștia, îi deranjează, de aceea se împing …” I-au trebuit zile întregi pentru a-și reveni din această angoasă, dar, din ziua aceea a știut că bebelușul său se va naște. E genial … bebelușul este cel mai puternic din lume”.


Mélancolie
: ”Mi s-a spus că trebuie sa mă gândesc doar la bebeluș, că voi fi responsabilă de el, deci încerc să îmi fixez atenția asupra lui … Îți vorbesc, cu mâinile mângâindu-mi pântecul. Îți spun de mii de ori că durerea mea nu este provocată de prezența ta. Îți propun un pact. Suntem doi în acest corp, deci doi care acționează :” Eu fac efortul să stau culcată, tu te miști. Voi învăța apoi să te ghidez cu mâna, dar tu te miști rapid, ca o
încuviinţare ”.

Al treilea, al patrulea control la urgență, de fiecare dată pentru contracții. Mi se spune :” nu mai mult de zece ori pe zi……aștept douăzeci, ca să nu deranjez…..
… Al cincilea control la urgență. O moașă mă felicită pentru curajul meu, îmi spune să nu-mi mai fac griji, că totul merge bine, că nu există niciun risc pentru bebeluș, că aceste contracții sunt cauzate și de stres … această doamnă a fost un înger pentru mine …
… Nu se vorbește decât despre copil, nici n-a venit pe lume și eu deja am dispărut”.

Flo: « de patruzeci și cinci de zile deja, vă vorbesc, vouă, celor trei bebeluși ai mei, celor trei bucăți din mine, spunându-vă să vă agățați, fiindcă viața va fi frumoasă, că veți crește în pântecele meu, iar acum nu mai am decât unul și eu mă simt decepționată și deja vinovată …
Da, cred că totul s-a zguduit în ziua aceea, trebuie să spun că de șase săptămâni toată lumea se bucura de reușita fecundării in vitro, după numai o tentativă….

Sarcina mea a decurs foarte bine, de altfel, era ceea ce răspundeam de fiecare dată când eram întrebată : ”Bine, totul merge cu adevărat bine….” Aceste nouă luni au fost cu adevărat o sursă de stres și de anxietate, de teamă că te pierd : nu pierdusem deja doi embrioni, fiind incapabilă să-i protejez ?”

Betty-Blue: « … de mai multe luni, întorceam pe toate părțile viața, copilăria mea, visurile mele și atât de puțin această sarcină în curs. Să fie oare un prim semn ? Am început această întoarcere în mine însămi chiar în momentul în care corpul meu începea un nou voiaj, să fie oare din naivitate sau dintr-o fericită inconștiință? …

M-am gândit că făcând o analiză în acest moment al vieții mele, în preajma unui astfel de eveniment, nu puteam decât să-mi fac un bine. O analiză ca un vaccin preventiv sau ca o curățare meticuloasă a psihicului…. Făceam ce trebuia făcut pentru a fi o mamă bună !”

Nașterea

Rose: ”Evenimentul cel mai important al vieții mele urma să se producă iar eu aș fi putut să rămân în această cameră rece toată noaptea, fără ca nimeni să se neliniștească”….

.Infirmiera care pune perfuzii nu găsește vena, a înțepat un nerv. Rose strigă : ”Aaaau !” Infirmiera nu-și cere scuze și spune alteia : ”Uite-o cum țipă !”

Sosește un bărbat. ”Am întrebat cine este. ”Sunt anestezistul, am venit să vă fac  peridurala. La cât evaluați durerea dumneavoastră, pe o scară de la 1 la 10 ? Ceeeeee ?” N-am cerut nimic, nici măcar nu sufeream! atunci, atunci, pentru a fi înțelegătoare sau pentru a nu-l decepționa, i-am răspuns gâtuită : ”la 5”.

A făcut injecția, apoi a părăsit salonul, eu m-am regăsit din nou pe spate, cu picioarele desfăcute și un lichid cald începu să curgă printre picioarele mele : moașa mi-a rupt apa, fără să-mi spună. Trei gesturi invazive, fără consimțământul meu …

Eram absolut convinsă că voi face o criză de angoasă, născând. De aceea m-am simțit foarte ușurată când mi s-a anunțat o cezariană. Știam că majoritatea femeilor suferă a posteriori că nu sunt capabile să nască pe cale naturală. Dar pentru mine nu era nici un traumatism, ci doar ușurare.

L-am primit pe Raphael ca pe un cadou de 28 ianuarie 2005. Când l-am auzit țipând, am fost incredibil de emoționată. Și când moașa mi l-a arătat, curat, dolofan, l-am găsit perfect, cum îl visasem. Am resimțit un val de dragoste pentru el …

Dar unde era copilul ? Moașa venise să să mă instaleze confortabil și m-a anunțat că bebelușul era în incubator și urma să mi-l aducă o doua zi dimineața. Cântărea 3650 de grame, nu era nici mic, nici bolnav, dar nu puteam nici măcar să-l strâng la piept. N-am zis nimic, am acceptat situația.”

Agathe trăiește în Europa, într-o țară în care nașterile au loc, în general, acasă. Ea va naște acasă la ea, fără peridurală ….

Pentru o clipă am impresia magnifică cum că aparțin comunității universale a mamelor umane și animale, a tuturor acelora care au adus pe lume copii de milioane de ani și vor aduce încă …

Așteptam o dragoste la prima vedere, un val de dragoste, dar nu, asta nu va fi așa pentru mine. Dragostea mea pentru fiica mea se va naște zi cu zi, ocupându-mă de ea.

Ouf, gata, nu mai este în burta mea ! Ouf, este sănătoasă ! și mai ales mă mir: ah, este fetița mea, este toată chircită, nu o cunosc, mi se face deja frică când o văd așa fragilă…..”

Zoé: « La nașterea ta, s-a petrecut ”ceva” care m-a bulversat profund, m-a răscolit, m-a clătinat m-a înmuiat, m-a nimicit, m-a dărâmat, m-a pustiit profund, m-a schimbat pentru totdeauna.

Da, pentru totdeauna.

La nașterea ta a apărut o nouă persoană : nu mă cunoșteam, semănam, dar nu eram eu, cine eram eu ? Pot să spun că sunt eu, astăzi, fără îndoială ! Dar pe această EU nu o cunoșteam ; treizeci de ani trăiți într-o altă ființă … Iată ce am simțit la nașterea ta : o teribilă bulvesare până în punctul de a nu mă recunoaște eu însămi și de a nu mai ști unde eram în viața asta !

.Iată acest corp roz și un pic lipicios. Repede : va fi totul bine pentru el ? Nu-i este frig ….
….. nu este cu adevărat intimitate, complicitate, dar o emoție.  Ușurare, totul a trecut cu bine….”

Isabelle: ” Am început prin a tremura. Mi s-a rupt apa, imediat ce s-a stins lumina, și ne-am spus noapte bună. Era ora 23. O jumătate de oră mai târziu, pe drumul către maternitate, eram ca o frunză bătută de un vânt teribil, tremuram din tot corpul, îmi clănțăneau dinții….

.Este miezul nopții, am ajuns la maternitate. Încetez ușor-ușor să tremur, dar sunt într-o stare ciudată. Trebuie să se declanșeze și să se accelereze travaliul cu perfuzie de hormoni, căci fătul suferă pe durata contracțiilor și eu nu am impresia că este vorba despre mine. Nu am impresia că moașele vorbesc despre bebelușul meu, sau chiar despre un bebeluș real…..

.Hormonul care mi s-a injectat îmi provoacă contracții horibil de intense, o durere insuportabilă și foarte bruscă. Mă panichez. Nu vreau să se ajungă aici. Vroiam să plec, să înceteze toate astea. Stop ! …

.Pe la ora opt dimineața epidurala își face efectul și sunt în stare de extaz total. Am dilatație patru. Sunt în afara mea, inaccesibilă emoțiilor….

Nu sunt absolut deloc în legătură cu bebelușul meu. Este aproape 10 și 45 de minute, am dilatație 10, împing, ventuză și … miracol, ii simt capul trecând. Ce bucurie să-l simt ! Antoine este în brațele mele”.

Laura: ”Trec peste povestea despre această naștere, ar fi foarte lungă, trebuie doar să știți că mi-a fost declanșată, fără să mi se spună și că era cât pe ce să iau o turnură urâtă … și, de asemenea, că alăptarea naturală a eșuat, în mare parte din cauza proastelor sfaturi primite de la personalul din spital și că am fost zdrobită de două ori.

Sanat: ”Eram pe punctul de a leșina când infrimierele m-au scos din cada unde contracțiile se opriseră … viața și moartea, fără barieră. În timpul nașterii am crezut că mor de două ori … și tu te-ai născut, în fine, după suferința contracțiilor exacerbate de produsul care mi s-a injectat pentru a accelera travaliul. Ai ieșit, senzația este de neuitat, alunecând din corpul meu, doar o clipă … și iată-te.”

Eliane-Elisabeth: (În povestirea ei, Elisabeth este mama primului copil a lui Eliane: Ondine, care are 20 de ani și pentru care totul s-a petrecut minunat. Eliane a decis să-și dea două nume pentru a sublinia problema sa).

Mi-e rău, îmi e foarte rău, peridurala nu-și face efectul. Nu o să reușesc. Voi muri. Voi muri, și copilul meu va muri. Moașa îmi spune să mă grăbesc, inima bebelușului bate încet … Ah, ce frumos este!”

Mélancolie: ”Am ratat nașterea. Decepția mea începe cu peridurala. N-ar fi trebuit să o accept niciodată, dar mi se părea că este mai bine, mai prudent, cum ar fi trebuit, și mai ușor. Mai ușor pentru cine? În orice caz nu pentru noi. Și mă îndoiesc că noi doi am fi fost persoanele pentru care era mai bine. Nu mai simțeam copilul, ci doar un rău crescând în interiorul meu.”

Flo: ” Am ales să nasc în dureri: nu prin peridurală, nu, eu voi naște ca odinioară, ca mama mea … Nu mi s-a făcut peridurala, am suferit, nu mult, ai venit la ora cinci și jumătate, într-o dimineață de iulie, după ”numai” patru ore de contracții și două sforțări. Nu te-am privit când ai ieșit din burta mea, am întrebat, cu ochii închiși: ”e bine? e bine? e viu?” Așteptând să fiu asigurată de reușita mea, pentru ca în sfârşit să mi se permită să te descopăr….

dar n-am putut să alăptez. In cele patru zile de spitalizare am încercat orice ca să trec acest examen, pe care mi l-am impus mie însămi: o adevărată mama își alăptează copilul, toată lumea spune asta, este ceea ce stabilește legătura dintre noi, singura legitimă, aceea ”dăruire de sine”.

Ai refuzat sânul, te întorceai cu obstinație uneori întorcându-te cu furie, urlând și gesticulând, nu era nimic de făcut … nici neîncetatele și diferitele sfaturi ale numeroaselor asistente, nici toate eforturile mele pentru a găsi o soluție: să te pun la sân la fiecare trei ore, să mulg laptele, să pun tetine de plastic pentru mamele … nu știam să te hrănesc! Tu erai cel care mă refuza.

Betty-Blues nu vorbește despre nașterea ei.

Cuvintele pentru a exprima tulburările mamelor…!

Rose: ”Începând cu prima zi acasă, începând cu prima punere la sân, începând cu primul scaun a lui Raphael, am fost terorizată de teama că nu fac bine, că nu știu cum să fac. Am fost copleşită de incomepetența mea. M-am lansat atunci în lectura unei cărți de puericultură pentru a umple toate lipsurile și toate neliniștile mele. Încă de la început am lăsat intelectualul mai presus de trăiri….

Și în fiecare zi acasă, în familie, afară, purtam masca mamei pe deplin fericite și împlinite, dar, în interiorul meu, eram moartă. Nu mai rămăsese nimic din mine, căci ”eu” explodase în mii de particule, imposibil de reasamblat. Aceea care mergea pe stradă și care vorbea oamenilor, nu era decât o comediantă, o cochilie goală, un robot dotat cu cuvinte, dar lipsit de sentimente…..

Agathe: … ”Primele zile sunt un coșmar. Primele 12 ore, fiica mea face scaun și vomită. Navigăm între vomismente și excremente, de unde le scoate nu știu, abia a ieșit din burta mea. În timp ce mulți bebeluși adoră momentul băiței, unde se destind și își amintesc de lichidul amniotic, nu era cazul fiicei mele, care urla de cum atingea apa și se răsucea ca o râmă. In timp ce majoritatea nou-născuților dorm mult, fiica mea urla fără încetare, nu dormea aproape niciodată și asta, timp de câteva luni.

Această lipsă de somn m-a transformat uneori într-un mostru, am avut împotriva fiicei mele gesturi brutale, de câteva ori numai, dar era deja prea mult, consecințele ar fi putut fi teribile. Am urlat la ea: ”Dar trebuie să te oprești din plâns, vreau să dorm, încetează!”

Va trebui un al doilea copil și multă lectură și să ascult experienţa altor mame, pentru ca eu să înțeleg că un bebeluș nu se plictisește, își încearcă văzul, auzul său, mirosul său plin de noutăți, este o lume de descoperit, ce aventură pentru el!

.. Familia, trecătorii, exclamă adesea, văzându-l: ”Oh, ce frumosul bebeluș, și ce fericit e!” sau, mai bine ”Ce bucurie!”. Este cu adevărat fiica mea, ea a reușit să fie fericită, în ciuda mamei sale anxioase!

Eu nu vedeam toate astea. Lumea mă consideră foarte calmă, chiar prea empatică: ”Faci prea mult, strici copilul”. Este adevărat că mă zbat pentru ea, alerg în toate părțile la cea mai mică alertă, la cel mai mic țipăt, nu mă menajez deloc, poate pentru a ascunde mizeria pe care o simt în mine, pentru a compensa ceea ce eu consider a fi lipsurile unei mame….”
Când se hotărăște să plece în Asia pentru a-și urma soțul, este însărcinată cu al doilea copil.
…..” grețurile apar foarte repede, cuvânt pudic pentru a desemna violentele și frecventele vomismente care mă cuprind indiferent unde, indiferent când, vreme de șase luni. Este lunga coborâre către propriile-mi străfunduri și catre depresie”.

Ca să-și revină, ginecologul ei îi propune spitalizarea. La scurt timp, își dorește să iasă. ”aș fi preferat să fiu la secţia de psihiatrie și să mi se vorbească de alte lucruri decât de grețurile mele.

Se pare că acolo era locul meu: când am mers să văd nou-născuții, aveam impresia că sunt în fața unor extratereștri mici, în timp ce și eu port unul, am impresia că sunt nebună.

Petrec 20 de ore pe zi în patul meu. Trag perdelele, nu support lumina … Aștept moartea … În unele momente mă gândesc să mă arunc pe fereastră. Nu vreau să-i fac rău copilului din burta mea, dar nu mai pot să support viața, este prea grea …

.Soțul meu i-a cerut mamei sale să vină … ea mă salvează aranjând pentru mine o întâlnire cu un psihiatru … Vizita la psihiatru îmi restabilește funcționarea creierului. Accept să iau medicamente, este o decizie dificilă …”

Zoé: … ”Și zi după zi îl privesc pe soțul meu îngrijind de băiețelul nostru, dar asta mă stresează, eu verific totul, controlez totul, mă epuizez și mai mult. B. îl schimbă, în timp ce L. continuă să urle, nu-l înțeleg și asta mă scoate din sărite ! trebuie să-l facă să tacă! trebuie să-l calmeze. Nu mai știu dacă vreau să-l calmeze pe fiul meu, sau pur și simplu să-l facă să tacă, în timp ce plânsul lui devine din ce în ce mai insuportabil. Ambianța este tensionată și se țipă din ce în ce mai des …”

Isabelle: … ”Pot din nou să mă las dusă de val. Antoine este alături de mine, sunt din nou pe acest pământ necunoscut, unde totul plutește. Este ca și cum corpul meu care se deschisese pentru a-l lăsa să treacă pe Antoine rămăsese deschis. Toată ființa mea care s-a răspândit prin cameră și dincolo de ea. Sunt acolo și totuși, nu sunt. Pretutindeni și nicăieri. Cred, mai ales, că sunt epuizată, halucinată prin ceea ce tocmai mi se întâmplă, nebunie chiar, chiar dacă este arhi-banal….

Este ciudat, nu mă gândesc la Antoine, nu reușesc să mi-il imginez pe Antoine. De fapt, eu sunt Antoine și Antoine este eu. Nu formăm încă decât unul … În același timp, vocea neplăcută a infirmierei răsună în microfon. Eu sar din pat. Ce spune? ”Antoine plânge de o jumătate de oră, nu se poate calma, ce-i fac? Este elementul declanșator, vârful, momentul în care peretele explodează, pur și simplu, literalmente și mă văd proiectată în altă lume. O lume de dureri și angoase, în infern.”

Nu o să doarmă la noapte, Antoine urlă din momentul în care e pus în leagăn. Îl ia și îl pune în pat cu ea, o infirmieră intră și nu o lasă să doarmă cu bebelușul ei în pat. Va rămâne așezată toată noaptea, șezând pe cicatricea de la epiziotomie, cu bebelușul în brațe, cu teama că o să adoarmă și o să-l scape din brațe.

Îi fac prima baie lui Antoine, acasă. Nu înainte de a citi și reciti lista lucrurilor de făcut pentru baie. Incă de la început îmi place acest moment. Antoine urlă când îl dezbrac, dar în momentul în care îl bag în băița mică plină cu apă, tace, se calmează, pumnul său mic strâns sub bărbie și mă privește neclintit până la sfârșitul băiței. Ador acest moment, îmi place când mă privește.

Mă captează, mă invadează, îmi face bine, mă calmează, mă relaxează, mă apasă. Este o privire foarte serioasă, foarte conștientă, parcă mă întreabă ceva. Eu îi răspund. Cu privirea mea. Nu știu ce îi răspunde privirea mea, dar încerc să profit de privirea ei la maximum. Ador acest moment. Pascal nu este aproape de el să-i facă baie! …

Această panică ce mă învăluie este oribilă, am impresia că este sfârșitul (bebelușul are nouă zile).
…problema este că eu nu pot să îl părăsesc psihic pe Antoine. Nu pot să mă desfac de el. Mă învăluie cu totul, mă ocupă, el este eu și eu sunt el. Nu pot să-l părăsesc pe Antoine, căci suferința ar fi ca și aceea că l-aș abandona….

Simt nevoia să se ocupe cineva de mine, să mă îngrijească ca pe un bebeluș. Este singurul lucru care poate să facă să treacă suferința mea, răul din pântecul meu, răul care este în capul meu și care mă face să explodez. Un rău atât de mare, că aș vrea să mă dau cu capul de pereți…
Când bebelușul are 16 zile, Isabella se decide să pună capăt, anunță o plimbare ca să ia ear, dar plănuiește să se sinucidă. Chiar înainte de ultimul gest, ea scrie un sms și, fără să o facă în mod expres, îl trimite. Este sunată de toată lumea. În fine, familia a descoperit disperarea ei …

Ea se întoarce și merge să-l vadă pe psihiatrul mamei sale, care nu o spitalizează cu condiția ca ea să nu rămână niciodată singură cu copilul și îi prescrie o rețetă dură: antidepresive, anxiolitice, somnifere. S-a terminat cu alăptarea … o ultimă alăptare, emoționantă, sfâșietoare …

Încă nu sunt sigură că îl iubesc pe Antoine… și mă întreb dacă îl voi face fericit pe Antoine fără să îl iubesc … o prietenă mi-a trimis o fotografie de-a mea, făcută cu câteva ore înainte de

a-l naște … urăsc această persoană care a închis ochii, ca struțul. Eu nu mai sunt această persoană….

După scăderea dozelor de antidepresive și reîntoarcerea la lucru, atunci când Antoine avea 6 luni, ei i-au revenit angoasa și stresul. ”Sunt o mamă bună?” ”Fac bine, ce fac?” ”Îl iubesc?”… până ce Antoine a împlinit 15 luni. Dar asta nu o mai împiedica să trăiască.

Ea are un alt psiholog, după oprirea tratamentului cu antidepresive, care o face să descopere că: ”Această experiență a maternității m-a vindecat de o slăbiciune psihică profundă și veche care mă împiedica să trăiesc. Psihiatrul mi-a spus că depresiile te pot face să avansezi ca o terapie accelerată. Această comparație m-a lămurit cu adevărat …

sunt mulțumită că am trăit această dificultate maternă. Aș fi preferat, bineînțeles, să nu am nevoie să trăiesc asta. Dar, așa a fost la mine….
Doi ani după debutul acestui zbucium de mamă, este tentată să privească evoluția privirii sale interioare prin prisma a ceea ce resimte astăzi. Ea o vedea la început ca fiind o descoperire a unei boli mintale pe care ar fi dus-o toată viața, certitudinea unei inadaptări totale la această lume în care ea nu-și găsea locul, fructul nevrozei părinților săi, a bunicilor săi, o tară ereditară care o atrăgea.

Atunci când medicamentele au calmat-o, acest eveniment i-a părut ca fiind rezultatul  sprijinului lipsit de căldură a maternității față de tinerele mămici … în maternitate, unde personalul ignorase complet nevoile sale, dorințele sale de tânără mamă, ca și nevoile și dorințele de nou-născut ale fiului său.

Apoi, când a avut ”capul scos complet din apă”, a recunoscut ”un fel de terapie fulger, o terapie fulgerătoare impusă în fondul ființei mele”.
…. ”Eram convinsă că nu eram bună și asta în ciuda a orice mi s-ar fi spus, deși îmi dădeam perfect seama că mă ocupam foarte bine de fiul meu … Pentru mine, gesturile mele nu valorau nimic. Eu eram doar în interiorul meu, ceea ce nimeni nu putea să vadă, haos, durere, disperare surdă … Această criză dureroasă m-a ancorat în viață”.

Laura: Tocmai adusesem pe lume un băiețel mic frumos, care îmi semăna mult, cu părul blond-roșcat. Și a venit într-un moment intolerabil, în care nu puteam să mă mai apropii de bebelușul meu.

A venit într-o dimineață, într-o dimineață în care m-am sculat plângând, conștientă că totul nu era decât ruină în interiorul meu. Acest sentiment de vid, l-am mai simţit odată, în urmă cu 20 de ani. Dar atunci, nici un nou născut nu-mi cerea imposibilul prin prezența sa. Poate că nou-născutul din mine suferea și cerea să se nască. Cum să asiguri venirea pe lumea a unei ființe umane, trecând prin propria sa prezență, darul de sine, când de fapt nu fuseseși niciodată născut.

Sanat: ”Deci, după naștere, m-am atomizat literalmente, m-am lăsat să plec din mine-însămi în fața unei intense lipse de dragoste, aproape trei săptămâni după naștere. Am delirat, eram plecată dincolo de mine, realitatea a fost în acel moment imposibil de suportat. Să simți atâta dragoste în momentul nașterii și a vrea, a trebui să te întorci în lumea unei familii în suferință, a unei societăți în suferință …

Angoasa nespusă de a fi atât de singură să trăiești această durere, orele petrecute în suferință pe canapea, să dormi numai câteva clipe, cu somnul întrerupt, cu moralul distrus. Impresia că am leșinat, ca o balenă eșuată pe canapea. Mă desprind de mine însămi fără zgomot, ca să nu-l trezesc pe soțul meu. Plâng ore întregi, pierdută, dincolo de timp, dincolo de mine-însămi, noaptea. Este, într-adevăr, cea mai dură, această singurătate …
… Nu servesc la nimic, nimeni nu se interesează de mine, aș vrea ca soțul meu să se trezească, să mă ia în brațe, să înțeleagă tot ce nu spun eu. Fiindcă eu însămi nu mă înțeleg.

Eliane/Elisabeth:
Eliane /Elisabeth spune povestea sa în 72 de pagini, alternând descrierile a ceea ce a trăit și resimțit, cu poezii către fiica sa, către fiul său, cu cuvinte adresate fiului său și sfârșește cu discuții pe forumul Maman Blues. Vă vom oferi doar fragmente din trăirile ei, din simțirile ei, din anumite ședințe din serviciul de Maternologie, rezumate de noi sau extrase din textul său.

Când mi-e rău, foarte rău, cu adevărat rău, în toată ființa, în tot sufletul, viața cotidiană este un infern populat de frică, de vinovăție, de idei nebune, cu adevărat nebune….

Ne agățăm de toți cei care pot să ne ajute să ne ținem, să împiedicăm căderea în haos a acestor idei, de tot ce poate să ne dea motivația să ne batem cu această nebunie cu care ne pândeşte, care nu suntem noi, dar pe care o simțim aproape, atât de oribil aproape … este, ceea ce eu numesc ”sinele ” în povestea mea, căci am asimilat această nebunie de mamă cu un lucru teribil de primejdios, care căuta să îmi invadeze total corpul și sufletul și aproape că asta am simţit.

Chiar dacă am fost asigurată, explicându-mi-se, că structura mea mentală nu putea să ducă la nebunie, eu am simțit-o trecând….
Ea caută pe internet și găsește forumul Maman blues. I s-a spus că este legitim să fie ajutată.

Ea așteaptă o lună înainte de a apela Serviciul de Maternologie unde va merge la consultație o dată pe săptămână cu bebelușul său.
”Și când s-a născut Ondine, auzeam un bebeluș plângând, așa că, eu căutam pe scara imobilului meu, de unde se auzea plânsul său. Și nu l-am găsit niciodată.

Și apoi mi-am dat seama că chiar şi pierdută în hăţişul ăsta, singură pe lume, auzeam un bebeluș plângând. Atunci a trebuit să-mi spun că nu era cu adevărat un bebeluș, era doar în capul meu și eu îl uitasem … și el revenea și iar îl uitam…
… Și de când s-a născut Natale îl aud foarte des. Eu știu că nu este adevărat, dar este atât de trist plânsul acestui bebeluș.

V. :”Acest bebeluș sunteți dumneavoastră, Doamna R., este copilul dumneavoastră, este o fetiță micuță în dumneavoastră, care plânge. Data viitoare când auziți acest bebeluș plângând, luați-l în brațe, liniștiți-l, spuneți-i că sunteți mama lui și că n-are de ce să se teamă, căci sunteți o mamă bună”.

Două zile mai târziu, când am auzit acest bebeluș plângând, așa am făcut, fără să cred prea mult în asta, l-am luat, în brațele mele psihice, pe bebelușul meu psihic, și l-am leagănat, i-am spus că îl iubeam, că eram acolo, că n-ar trebui să-i fie frică, căci nu era singur, că eu însămi crescusem și eram acolo ca să-l protejez….
… Consultaţiile sunt adesea grele, uneori foarte dure, dar în acelaşi timp sunt adesea presărate cu surâsuri, revelaţii, chiar pură fericire” …

Mélancolie: S-a hotărât să i se facă o verificare uterină (verificare manuală, în uterus, să se verifice absența resturilor placentare) ca urmare a naşterii.
”Ceva pierdut, toate fragmentele din mine au zburat altundeva, aveam impresia că sunt blocată într-un loc ciudat, că sunt un butic a cărei vitrină intactă păstra secretul interiorului său distrus Mi se pare că sunt prezentă, dar nu mai sunt în această lume, sufăr atât de mult în sufletul meu, pe care va trebui să-l expediez undeva, unde, nu știu….??? În altă parte …

Îi urăsc! Îi urăsc! Mi-au luat totul! … În josul ascensorului ne încrucișăm cu sora mea vitregă, o urăsc și pe ea, la fel. G îi vorbește. Ca și cum nimic n-a fost! Ca și cum bebelușul meu nu avea ochelari ca să nu orbească! Ca și cum bebelușul meu nu era prizonier……nu mai este în pântecul meu, si nu mai este cu mine. A dispărut și sunt terifiată, șocată de golul pe care mi-l lasă. Singura explicație la indiferența lui G care îmi vine în minte în acest moment este că eu nu contez pentru el, pentru nimeni, de aceea eu sunt un nimic!…
… S-a instalat neliniştea continuă, aproape suspiciunea că vor vrea să mi-l ia. Teama de a-l pierde în timpul sarcinii, peridurala prea eficientă, care a tăiat legătura la naştere, nopţile în care ne-au despărţit, spitalizarea pentru icter. În timp ce nu era decât pasivitate, neînţelegere, lipsă de încredere în mine şi toate acestea acoperite de acceptul meu, au sfârşit prin a săpa în mine sentimentul că eram o mamă vinovată … el ţipă, eu nu-l ascult, fac ceea ce am de făcut … sunt ca un robot, în continuare sub anestezie. Nu mai simt nimic….

vina nu mai mă roade, mă devorează zi după zi. Mă îndoiesc de ceea ce fac, de ceea ce zic …

într-o zi îl schimb pe C și în timp ce-i dau apă, mă gândesc că e fratele meu. O clipă acesta este T. fratele meu mai mic care e acolo, foarte mic. Eu nu sunt mama acestui bebeluș, sunt sora fratelui meu, eu nu sunt o femeie, sunt o fetiță. Mi-e frică, mi-e atât de frică să nu fiu închisă pentru totodeauna cu această fetiță, în ea, în lumea ei.

Îmi vine să plâng, cum am putut să gândesc că C nu era fiul meu real? Mai rău, l-am confundat cu fratele meu, am uitat tot ce trăisem până acum. Ca în visele mele în care eram însărcinată, dar în care G nu exista, sunt la părinții mei, încă nu plecasem. Condamnată pentru totdeauna la violență familială de care nu mai ai scăpare. Micuţul meu C., tu nu eşti T., dar şi dacă nu reuşeam să te protejez de tatăl meu? Dar nu, am făcut deja totul, nu-ţi va face nimic. Am acelaşi sânge şi dacă nu reuşeam să te protejez de mine? …

Înainte de a schimba scutecele, împărțim momente de complicitate. Uneori iei capul între mâinile tale mici, îmi surâzi frumos, scoți sunete drăguțe, care mă umplu de fericire. Câteva secunde în care mă simt purificată.

Odată, soacra mea asistă la această intimitate şi-mi spune că sunt îndrăgostită de bebeluşul meu. Ea pare încântatată, eu nu. Ce ruşine! Ce oroare! Şi dacă eram aşadar incestuoasă, fără să ştiu? Simt, confuz, că pierd contactul cu lumea «reală», cu prezentul.

Lumea fetiței care am fost cândva mă prinde, mă înghite. Mă căznesc să scap de ea întinzându-i lui C. jucării de pluș pe care să le prindă. El a devenit singura punte cu exteriorul, singurul capabil să mă facă să ies ferm, dar prompt, din umbra. Când văd lumea prin ochii lui, pentru câteva secunde, este ca şi când aş fi el, gata să ating uşor o fericire inestimabilă. Atunci când mă văd în privirea sa, atunci şi doar atunci merit să trăiesc.

Dar de ce nu rămân continuu în acest ochi minunat, albastru ca cerul nopţii, a cărui culoare evocă magia ?
… Ceea ce este insuportabil, este că îmi lipseşte atunci când este absent şi odată ce este prezent, mă simt invadată şi nu vreau să fiu cu el. Pe scurt, aş avea nevoie de o prezenţă care nu-mi cere nimic, mai exact ca atunci când eram însărcinată …

Îl îmbrăţişez pe C., îi simt mirosul, pielea de bebeluş, a bebeluşului meu, îi simt surâsul fără să fie nevoie să-l văd. Îi simt respiraţia. Cât iubesc acest bebeluş! A dispărut. Este ca o imagine televizată, care mi-a apărut în faţa ochilor, o imagine vie cu mine «incestuoasă» cu fiul meu, cu mângâieri nelalocul lor, respingătoare. Sunt complet înnebunită, ce am? C. este din nou acolo, gângureşte, nu presimte nimic. Acum câteva secunde mă privea fix în ochi. Nu eram un monstru. Şi totuşi, aceste scene oribile o dovedesc. Sunt un monstru …

Propria-mi pângărire se va răspândi curând. Simt încă mult prea vii rănile trecutului, revăd hăţişurile, ruinele în care mă pierdeam ca adolescentă … deci acea lume, pe care o părăsisem cu ani în urmă, revenise perfid … Angoasa este accentuată de vizitele la «specialişti».

De câte ori îmi vor spune «Nu se poate face nimic», mi se spune că nu se poate face nimic cu asta, că se datorează anxietăţii. Şi fiecare întâlnire «ratată», pentru că aşteptam o soluţie, mă adânceşte câte puţin, tot mai mult, în teroarea că fac rău şi într-o lume ciudată, locuită de fantome, plină de coşmaruri. C. la şapte luni: îmi este din ce în ce mai greu să-l ating. După fiecare cuvânt, gest, chiar după fiecare gând, demarez o interogare continuă cu mine însămi, aştepând dovada că nu sunt perversă. Deci mă îndepărtez …»

« Mintea mea ştie, dar în inima mea, în corpul meu, este un vid total, implacabil …
… Fiecare zi care trecea mă lasă dezorientată, atât de sigură de incapacitatea mea de a fi mamă, fiindcă nu ştiam să te hrănesc.
Această tulburare profundă a continuat să dureze la întoarcerea noastră acasă şi m-a cuprins încetul cu încetul. M-am scufundat într-un noroi sufocant, ca un şarpe boa care-şi intensifică zilnic presiunea.

Tu erai acum hrănit cu biberonul, totuşi după fiecare masă (şi în ciuda medicamentelor pe care mă obligaseră să le iau la ieşirea din maternitate) aveam un aflux de lapte … Nu înţelegeam ce se petrecea în corpul meu care manifesta atât de clar această dorinţă de a te hrăni la sân … şi atunci de ce nu reuşisem acolo, cu ce greşisem?…

Betty Blue: … «de la naşterea fiicei mele mă simt ca o fiinţă pietrificată, prinsă într-o menghină de fier, unde nu mai ai loc pentru a respira, pentru a spera, pentru un miracol …

fiica mea este ca o străină, care parcă ar fi debarcat la mine fără să anunţe şi cu care m-aş fi însărcinat … pe viaţă. Plânsetele şi ţipetele ei mă sperie la maximum. Şi dacă faptul că o văd toată ziua în pătuţul ei, ca în exil de mama ei, îmi strânge inima, drumul până la ea, pentru a ajunge s-o iau în braţe, mi se pare imposibil de parcurs …

Nu există decât cuvântul nebunie pentru a descrie acest bloc care mă striveşte în permanenţă …
… Totul a devenit rapid extrem de complicat şi de stresant cu copilul meu, iar cel mai mic gest matern a luat forma unei corvezi de îndeplinit: s-o alăptez, s-o iau în braţe, să-i fac baie … Mă simţeam complet absorbită de această maternitate, aproape alienată de nevoia pe care o avea de mine, de braţele mele, de sânii mei. Nu mai aveam decât o dorinţă: să crească imediat şi să doarmă noaptea …

În câteva zile se produsese o adevărată hemoragie internă, o pierdere a tuturor reperelor mele … ceva scăpa din viaţa mea şi-mi scăpa complet … şi apoi fu căderea, la o lună şi o zi de la naştere … »

Taţii

Rose: … ”în această perioadă îți luai în mod regulat zile de concediu pentru a mă ajuta un pic …
… nașterea fiului nostru a bulversat cuplul nostru, pe Thomas și pe mine, până la punctul de a ne pierde pe drum. Nu rămăsese decât ranchiună și neînțelegere … acest sărut dat soțului meu fost un sărut de adio…

Thomas, cred că «doliul pentru pisica noastră» este cel care m-a făcut să te readuc … pentru prima oară după paisprezece luni împărţeam ceva din viaţa noastră de dinainte, dinainte de cataclismul provocat de maternitatea mea. Deodată, nu mai eram decât noi doi, cu o durere împărtăşită» …

Agathe: …Mi-am abandonat soţul, devenind mama copiilor săi. Mi-aş fi admirat soţul dacă ar fi fost un tata protector …Ne-am îndepartat, ne-am adâncit în ranchiună, fiind incapabili să comunicăm fără reproşuri. Cât a durat depresia mea, soţul meu a avut responsabilităţi în plus, mai multă muncă şi mai multe griji.

În această perioadă, a trebuit să gestioneze totul singur. Nu știu cum a putut să reziste, dar mai târziu, a clacat, surmenat că nu dormea, era plin de ticuri, bolnav fără încetare. Terapia pe care a urmat-o ne-a servit drept terapie de cuplu. El s-a apropiat din nou de copii și eu l-am lăsat să o facă …
Agathe termină povestea sa:” Formăm un cuplu solid”.

Zoé: …”Zi după zi îl privesc pe tata îngrijind pe copilul meu, dar asta mă stresează : verific totul, controlez totul, verific, mă epuizez mai mult. B. i-a schimbat scutecul, în timp ce L. continuă să urle, dar B. nu-l aude și asta mă scoate din minți.

Ambianța e tensionată, țipăm unul la altul din ce în ce mai des …
… Dialogurile telefonice cu B., care mă sună zilnic de la muncă:
E totul o.k.?
Nu mai rezist! A urlat iar, nu vrea să doarmă …
… această naştere ne-a distrus cuplul, pe care sunt acum pe punctul de a-l reclădi…”

Isabelle:….”Antoine e în brațele mele. Surâd și plâng, poate ca în filmele despre naștere pe care le-am văzut … emoția mă cuprinde când văd fața lui Pascal, care are lacrimi în ochi. Nu am beneficiat de acea primă privire faimoasă, Pascal este cel care a surprins-o. Nu mai revin la ea. Se privesc …
… Pascal îmi propune să profit de prezența lui și să mă duc să fac un duș … Sunt puțin panicată, îi spun lui Pascal: ”Nu-ți face griji, mă grăbesc”. Pascal îmi spune zâmbind: ”Nu-ți face griji, doarme, profită și tu puțin …”.

..Pascal a suferit enorm în această perioadă și n-a avut niciun sprijin, căci odată SOS-ul meu lansat, toată atenția a fost dirijată spre mine și spre Antoine. Pascal n-avea decât să se descurce și să-și asume, să se calmeze. A fost la înălțime. M-a susținut cu toată dragostea. Datorită lui am rezistat.”

Laura: Laura nu vorbește despre soțul ei.

Sanat: …”Sunt într-un birou mic cu soțul meu și mama mea. Și un psihiatru. În spital…
Psihiatrul este în curs de a-l convinge pe soțul meu să semneze o hârtie ca să mă interneze fără consimțământul meu. Soțul meu s-a prăbușit, nu mai poate. Din fericire, ar fi semnat moartea cuplului nostru și moartea mea, în același timp…

Câteva cuvinte în semn de omagiu pentru marele uitat al dificultății maternale: tatăl …

Tatăl fiicei mele a asigurat treburile casnice pe tot timpul în care eu stăteam doar în camera mea sau pe canapea. Bineînțeles că se ocupa și de fetiță, inclusiv noaptea. Și bineînțeles că muncea ca să țină casa. Un supraom ! Un tată foarte învestit și foarte implicat de ceea ce trăiam după nașterea fiicei noastre. A făcut tot a trebuit ca să-mi dea toate șansele să-mi construiesc noua identitate de mama.

Dar pe el cine l-a susținut? grijile sunt concentrate în jurul mamei, mai ales în psihiatrie. Nu i s-a propus nici un ajutor specific, un ajutor casnic, nici atât. Medicul de familie i-a prescris un tratament pentru a se relaxa atunci când era epuizat. Și atât. Apoi, un an mai târziu, atunci când am început să văd un pic de lumina în tunel, s-a prăbușit.

A trăit o perioadă de deprimare în care a putut, în fine, să se așeze și să plângă, să lase presiunea pe care o păstra în el în tot acest timp. S-a reanalizat atât în plan personal cât și profesional. A reflectat la prioritățile sale și, puțin câte puțin a realizat visele pe care niciodată n-ar fi îndrăznit să le exprime dacă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat…..”

Eliane/Elisabeth: ”Brusc, poarta se deschide și intră Grizzli. Ține în brațe un pachet. Îi este incomod. Lasă cadoul pentru mama sa, jachete tricotate ca odinioară, cadoul pentru fiica sa, un pachet mare cu muzică de Winnie l’Ourson, cadoul pentru fiul său, un soare care se joacă într-un leagăn, cadoul pentru verișoara sa, nu mai știu ce era … Ondine și prietenul său se îndepărtează discret, dar nu prea mult, din siguranță. N-a adus un cadou de la el. Cu atât mai rău, el e acolo, vorbește, spune glume. Râs nebun. Dar nu-l privește pe fiul lui.

Nu vrea să-l ia în brațe, dar eu insist. Ține, tată, bebelușul tău, ține bebelușul, iată-l pe tata. Grizzli privește cu un aer puțin indiferent acest lucru adormit. Eu râd din nou, îi explic că nu este exploziv, nici coroziv, este doar un bebeluș. Intinde brațele în fața lui, ținând mereu pe fiul lui cât mai departe posibil de el. Mă întrerupe la mijlocul frazei.

Nu-mi plac bebelușii, nu seamănă cu nimic, nu sunt decât un tub digestiv.
Sunt perplexă, el înfige cuțitul și mai tare:
Il voi cumpăra când va fi mare, când va fi interesant, o să-l am când o să vreau și atunci nu te va mai cunoaște.

Și mă crucifică.
Nu mă interesează înaintea vârstei de doi ani și mai mult dacă asta durează mult timp. Și de aici încolo tu vei fi moartă.
Răsucește cuțitul în rană.
Il voi da unei doici până ce va fi apt sa-l vizitez.

Mai târziu, ea a antamat o procedură judiciară pentru ca fiul său să obțină filiația completă și drepturile sale.
Tatăl a recunoscut-o pe Natale după rezultatul testelor ADN. ”De ceva vreme fiul și tatăl se sună din când în când, Natale, la început, a confundat pe tata cu Moș Crăciun, deci i-a făcut comandă de jucării, apoi când el a înțeles, i-a fost frică, foarte frică, pentru că, văzându-l pe tata, credea că va fi obligat să o schimbe pe mama și nu vroia asta cu nici un preț, bineînțeles….

Melancolie: … ”G este cel care m-a susținut, care mi-a ținut capul sus. Cu el alături am vrut să ”cedez”, să fac ceva, n-are importanță ce, să fac singurul mod în care știam eu să fac și fiul nostru a ieșit … C. a făcut un icter, ea îl cheamă pe G pentru a o însoți la serviciul de neonatologie … ”M-am refugiat în brațele lui G, dar nimic n-a putut să-mi retragă durerea trepidantă din pântecul meu, de smulgere…..

G. nu a plecat, intră în cameră, ca un salvator. Bebelușul meu, sub lampa din mașină, acolo, departe. Am impresia că nu sunt decât lacrimi, îl vreau aici în brațele mele.G.este acolo, eu fac pe bebeluşul şi mă afund în brţele lui . Ne hotărâm să ne întoarcem acasă….G se ocupă să meargă să vadă bebelușul nostru de fiecare dată când va trebui, biberon, mângâierile de seară….

G se scoală în unele nopți, nu-mi mai amintesc, ştiu că avem în comun, dar n-am văzut …

Într-o zi, fiul meu mi-a spus privind fotografiile, că fusese și el în ”balonul lui tati” cred …

L-am lăsat pe tatăl lui C să-și recapete locul său, el a avut, fără îndoială rolul de mama și, recucerind spațiul meu, tot echilibrul care se pusese în loc trebuia redefinit….

Te-am purtat în brațe timp de opt luni și jumătate și tatăl tău te-a purtat următoarele nouă luni….”

Flo: … lăsându-te în grija tatălui tău, care reușise atât de bine acolo unde eu eșuasem lamentabil: veți fi fericiți amândoi, această evidență îmi rupea ochii și inima …
… tatăl tău m-a așteptat, m-a susținut, dincolo de faptul că nu înțelegea și îi era frică. Nu s-a îndoit niciodată de dragostea pe care o aveam pentru tine, el era acolo …

I-am vorbit mult soțului meu, am reflectat mult și am plâns, decizia mea fusese luată. Nu voi mai face copii …”

Betty Blue: … ”Îi mulțumesc soțului meu pentru că a fost întotdeauna acolo pentru a mă susține, a mă ajuta, a mă încuraja, chiar dacă el nu înțelege întotdeauna foarte bine ce se întâmpla.”

Ce s-a întâmplat cu copiii în cele din urmă?

Rose: Raphaël are trei ani. ”Când îl privesc acum, îl văd cu tot prin ce am trecut amândoi și îl găsesc minunat”.

Agathe: ”Binecuvântez momentul în care merg să-îi iau de la școală, când ei mă caută cu privirea printre alte mame și văd această mică lumină în ochii lor, surâsul lor când coboară scara, o clipă pură de grație”

Zoé: Zoe nu ne-a spus nimic despre ce a devenit fiul său după ”depresia de post-partum.
… ”Venirea ta m-a facut să descopăr fața mea ascunsă.”

Isabelle: Isabelle nu a spus nimic despre fiului său.

Laura: ”Îmi iubesc băiatul cu toată ființa mea … Fiul meu înseamnă propria mea naștere și când îl privesc astăzi, atât de vioi, atât de înfloritor, atât de schimbat complet față de cum eram eu copil. Cred că am reușit”.

Sanat «Sanat nu a spus nimic despre starea fiicei sale. Dar a scris un poem:
”…..Ah, ce sociabilă ești, împărtășești din jocurile tale, din surâsul tău,
Lipsa de griji se citește pe fața ta deschisă,
Deschisă către ceilalți …
Tu, a cărei prezență înseamnă lumină și fericire!”

Eliane/Elisabeth:\\\\\\\”… Natale, în ziua în care scriu, are 4 ani, este un băiețel frumos, e mare, foarte puternic și foarte drăguţ, plin de sănătate. Mă face să mor de râs cu cuvintele stâlcite pe care încearcă să le pronunțe, cu fantezia sa, cu imaginația sa. Îi arăt lumea. Uneori o văd prin ochii săi, este atât de frumoasă….

Eu sunt mămica lui plină de iubire. Uneori îmi spune” O, frumoasa mea, o mămica mea”. Nu înțelege de ce nu putem avea copiii împreună mai târziu. Adesea încearcă să mă înebunească, iar uneori efectul este atât de mare, că în loc să mă supăr, îl privesc și explodez în râs, atunci e mulțumit și râde când mă vede că râd …”

Mélancolie: Melancolie n-a vorbit de fiului său.
”…C are 10 luni. Îl ascult și îl văd, îl iubesc profund și cu serenitate. Îl învăț zi de zi să-i iubească pe ceilalţi și pământul, să respecte fiecare fiinţă și fiecare dorință, să aibă grijă de libertate.

El mă învață răbdarea, spontaneitatea, indulgența. Dar, şi că poţi să iubeşti fără să înțelegi, să plângi fără să fii vinovat, cum poți să strigi fără să suferi, că nu e fatalitate, că nimic nu e atât de puternic pentru a ne constrânge……”

Flo: ”… Astăzi, fiul meu are cinci ani și dragostea mea pentru el nu încetează să crească, el mă uimește, este un mic bonom dotat cu un caracter puternic, cu mare voință, și este de asemenea de o incredibilă sensibilitate …”

Betty Blue: ” Eva are astăzi aproape 10 ani. Este o fetiță veselă și entuziastă pe care îmi place să o privesc trăind, jucându-se, inventând jocuri cu păpușile sale și cărțile sale … mai era puțin și ratam această emoție care vă inundă și debordează, atunci când vă priviți copilul….

Mulțumesc fiicei mele, doar ei, pentru răbdarea ei și, fără îndoială exigența cu care a revedincat să o nasc psihic după ce am adus-o pe lume, m-a făcut să escaladez acest munte cu mâinile goale. Asta este forța subterană, puternică și misterioasă care îi leagă pe bebeluși de mama lor, forța datorită căreia ele sunt, uneori, primele care se îndoiesc …”

Cauzele și soluțiile acestui zbucium de mamă

Rose: nu ne spune despre originea dificultăților sale maternale, cu excepţia faptului că trebuia să traverseze asta ”pentru munca de doliu a maternității ideale”.  Asta poate să ne lase să presupunem că dezvoltarea sa psihică fusese oprită la patru ani, adică întâlnirea cu ”nu” a fost insuficientă pentru ea. Și asta explică explozia din creierul ei. O fetiță mică de patru ani poate să viseze că are un bebe (cu tatăl său, bineînțeles) și să-și imagineze că este o mamă perfectă, dar este incapabilă să se ocupe de un bebeluș adevărat.

Primele șaisprezece luni din viața sa de mamă au reprezentat un adevărat traumatism pe care l-a trecut printr-o muncă pe două planuri. Povestea propriei sale mărturii și psihoterapie. Ele i-au permis să lipească din nou capetele ființei sale risipite la nașterea fiului său. Ea avea ”imagine de firimituri, aceea de hârtii rupte, răspândite pe jos în jurul său”.

Trebuia să știe : ”De ce se întâmplă cu mine asta?”
Grație muncii pe două planuri, a găsit mai mult decât răspunsuri la întrebarea ”De ce eu”? A regăsit sensul trăirii maternității și a făcut ceva din aceasta în timpul pregătirii viitoarei munci. Întrebarea care îi rămâne : ”Ce mod preventiv trebuie implementat pentru a reduce numărul femeilor care întâlnesc dificultăți. Ar reprezenta 10% dintre mame”.

Rose dovedește că este posibil să crești și să devii recunoscătoare vieții pentru că i-ai dat un copil, datorită acelei tulburări de mamă care i s-a întâmplat.”
Acum e bine, chiar foarte bine, soțul ei de asemenea, le fel băiatul lor care are aproape 5 ani.

Agathe: ”Eram o fetiță serioasă … îmi plăcea să mă joc cu păpușile … îmi plăceau jocurile liniștite … de visare, în general, să visez ce voi face mai târziu, ce meserie voi avea, ce iubit, ce copii … am fost foarte alintată și ascultată de mama și de asemenea de bunica …

Ahathe, poate mai puțin puternică decât Rose, avea o imaginație ideală prea dezvoltată.
La al doilea copil, în a doua jumătate a sarcinii, primește ajutorul unui psihiatru care o ajută să-și revină și îi prescrie medicamente.
Al doilea copil, un bebeluș prea cuminte, îi ușurează senzația de a fi mai puțin ”fetiță ” și mai mult ”mamă”, aceea de a fi femeie, femeia completă, mamă și femeie.

Isabelle: Către varsta de 30 de ani Isabella s-a simțit gata să dea ce are mai bun în ea, unui copil. Se gândea că reușise să accepte că nu e o mamă perfectă.

Un sentiment de gol o stăpânea din copilărie.
Se găsește aici se pare, din nou, în fața unei imagini ideale a maternității, o dezvoltare psihică oprită pe la patru sau cinci ani, o absență a autorității.

A fost luată în grijă de un psihiatru care i-a dat medicamente. Atunci când și-a revenit, a văzut tulburarea sa de mamă ca un fel de terapie fulgerătoare, o terapie impusă pe fondul ființei sale.

Laura vorbește de copilăria sa furată, de părinții săi, care nu au ținut niciodată doliu după o fetiță moartă de mică, primul lor copil, despre ea atât de inexistentă, chiar tolerată … vorbește despre primii săi ani în care ea a primit atât de puțin.

A fost îngrijită în Unitatea de maternologie din Saint-Cyr-L’Ecole unde, fără medicamente.

Timp de trei luni, cu bebelușul ei. Ea spune astăzi: ”această terapie este pașaportul meu către mine însămi, cel mai profund. Adică, această parte din noi care reprezintă: graviditatea, trecerea prin naștere, primii ani, perioadă care mi-a fost interzisă”.

Ea parcurge din nou nașterea, sub hipnoză. Retrăiește în întregime totul până la prima privire în ochii copilului său, ”această privire a unei alte lumi, pe care a adus-o cu el …Și până la punerea lui la sân și chiar mai mult.

Pentru ea este nașterea imaginară bineînțeles, dar ei i-a arătat potențialul pe care-l avea în ea și pe care bebelușul său îl avea în el.

Sanat: ”Eram cu adevărat banală, aproape nesemnificativă, înainte de nașterea fiicei mele. ”.
Sanat avea un frate mai mare, născut mort. Mamei sale îi era atât de frică să nu moară și acesta, încât a adus-o pe lume prin cezariană și încă i-a fost frică în primele luni.

A fost îngrijită în spitalul de psihiatrie, fără consimțământul ei, cu diagnosticul de psihoză puerperală, adică închisă fără bebelușul său și medicamente.

A beneficiat apoi de control terapeutic. Timp de trei ani, obligatoriu! dar pentru ea, care după doi ani se simțea capabilă să zboare cu propriile sale aripi, ultimul an a fost dezastruos de trăit ! doi ani și jumătate de la naștere, a mai fost ajutată cu o metodă : hipnoză ericsoniană, care a avut o eficacitate fulminantă asupra ei.

De ce scriu toate astea acum. Pentru că nu mai mă tem de nimic, Sunt deja moartă … Și acum sunt mai vie cum n-aș fi îndrăznit niciodată în visele mele cele mai nebune! Incredibil, dar adevărat!

Eliane/Elisabeth este cea mai mare, într-o familie cu mai multe fete. Mama sa a trăit cu ea furtul maternității sale de către propria sa mamă, după trei luni de alăptare la sân. Mama sa a trăit imense dificultăți cu celelalte fete.

Ea spune că n-a avut probleme cu fiica sa mai mare care are 20 de ani mai mult decât Natale.
A consultat un medic de familie care i-a dat anxiolitice care i-au făcut bine și au obligat-o să întrerupă alăptatul.

În confuzia ei, caută pe internet, vede site-ul Maman – blues care o sfătuiește să consulte Serviciul de Maternologie de Saint-Cyr L’Ecole. Merge acolo odată pe săptămână, cu Natale în brațe, de aproape doi ani.

Apoi ea a avut șansa să primească un certificat de maternologie clinică. Va deveni psiholog. Pentru ea, ciclul dăruirii poate să se aplice în orice context și tuturor. Cu succes. Terapia sa va face obiectul unui articol separat.

Mélancolie: ”Am avut o copilărie în culori gri. Cu un tată care m-a maltratat, incestuous și violent. În adolescență am căzut într-un negru absolut, de la 13 ani, la 20 de ani, am făcut depresii grave și asta, în ciuda unui tratament psihologic de la vârsta de 8 ani, care a durat aproape 15 ani.

Medicul său de familie îi prescrie antidepresive. Sclipiri monstruoase și ” incest” asupra fiului său, apar în ochii ei; este obligată să le privească. Consultă numeroși psihologi care îi spun toți despre neputința de a se elibera de acest orori.

Găsește Maman-Blues pe internet și cineva îi vorbește despre hipnoză.

Când se hotărăște să consulte un specialist în hipnoză, în fine, se deschide pentru ea ieșirea din coșmar. Această metodă (prima ședință a durat 4 ore) coboară în inconștient și arată, fără frică, imagini traumatizante care rămăseseră acolo. Și printr-un joc misterios imaginile reale și pozitive ale prezentului – forța dragostei de mamă pentru copilul său - fac să explodeze imaginile trecutului. Înregistrarea este ștearsă, are loc purificarea.

Flo nu spune nimic despre copilăria ei. Dar spune trei fraze : ”Doream ca întotdeauna să fiu ”perfectă” și să reușesc acest parcurs ca și cum, dacă dovedeam tuturor că existam, asta era ceva unic”- ”O adevărată mamă alăptează copilul”, -”De ce nu făceam asta, ce făcusem rău ?” (copilul său refuză cu încăpățânare sânul”).

Aceste trei fraze, care au un caracter imaginar unde dorința de putere are un loc important, sunt demne de dezvoltarea unei fetițe de trei, patru ani. Ceea ce o împiedică să vadă că fiul său poate să aibă o sensibilitate care îl face să refuze obstinația mamei sale, pe care el o simte.

Ea încearcă ședințe la un psiholog, apoi o internare într-o unitate mamă-copil (serviciu specializat într-un spital psihiatric) unde ”nu se simte în locul său”. Când copilul avea două luni și jumătate se internează singură la spitalul de psihiatrie. A ieșit de acolo după două luni și jumătate.

Drumul său de răscruce a durat doi ani foarte lungi. Acum când scrie, băiatul său are cinci ani și este plin de viață. Ea notează ”Astăzi știu că nimic nu va șterge această ”ratare”. I-a lipsit cuvântul unui terapeut care să îi arate suferința încă prezentă în ea, de când era copil.

Betty Blue vorbește foarte puțin de copilăria ei, doar ca să spună :” mai ales, nu trebuie să fac ca mama mea” și pentru a se repune în trecutul său familial : ”Bunica, mama tatălui meu, a fost odinioară  deposedată de dreptul asupra copiilor ei, drepturi cărora li se spunea în epoca aceea ”paternale, pentru fetele-mame”.

Ea credea că poate singură. ” Nu reușeam singură și era singura cale de acces la mine însămi sau la copilul meu pe care îl cunoscusem”. ”Eram atunci convinsă că maternitatea și sentimentele care o însoțesc nu puteau fi trăite decât o singură data”. Eva este al treilea copil ai ei.

Or se afla de o lună cu fiica ei în vârstă de două luni, în Unitatea de Maternologie din Saint-Cyr-L’Ecole. La capătul rezistenței, cere medicamente. Terapia verbală nu-i era îndeajuns.

Și este încă siderată și halucinată de ceea ce se întâmplase, încât la două luni și două zile de când sosise, părăsește serviciul: reia analiza începută în timpul sarcinii și supravegherea cu medicamente de către medicul psihiatru.

După spitalizare a încercat nevoia imperioasă de a se regăsi și de a păstra ceea ce descoperise, o parte din ea însăși, din ființa ei cea mai profundă. Și sub diverse pretexte mai mult sau mai puțin credibile, ea se întoarce de câteva ori la seviciul de maternologie.

A acceptat, puțin câte puțin, să se întoarcă în timp la primele clipe cu mama ei, și odată cu asta, la eșecurile și lipsurile față de ea-copil. Vindecarea sa adevărată a venit punând capăt vremurilor care care se preocupă de bebeluși, uitând de mame. Creând mai întâi site-ul www.maman-blues.fr, apoi asociația Maman Blues. Care, încet, își întinde acțiunea asupra întregii Franțe.

Concluziile asociației ”BBB”
Am dorit să vă oferim o privire simplă asupra dificultăților acestor femei în a deveni mame. Această muncă ne-a adus multe lucruri bune.
Ele suportă o trecere al cărei final este maturitatea.
Poveștile lor demonstreaază că trecerea de la o lume la alta necesită o însoțire competentă.

Aceste femei au spus în cuvinte experiențele lor și acesta este punctul culminant. Ele ies dintr-un naufragiu pentru a ajunge la un efect de tezaur care strălucește în jurul lor.
Căzute în prăpastie, ele se regăsesc într-o grădină însorită.

Rezumat al cărţii ”Zbucium de mamă” (Faţa ascunsă a maternităţii), Editura l’Instant – Realizat de Laurence Demairé, Presedinte Fondator BBB.