Maternologia

Această carte cuprinde mărturiile a 10 femei care povestesc cum ”a aduce pe lume un copil nu înseamnă implicit a deveni mamă și cum, uneori, o intensă suferință invadează relația care se naște”.

”Această carte este o mână întinsă către toate femeile care se descurcă singure în devenirea lor ca mamă, confirmându-le că la capătul drumului se poate naște o dragoste senină. Această carte va atrage atenția tuturor - familie, prieteni, personalul de specialitate care înconjoară femeile însărcinate - asupra modului în care trebuie însoțite și susținute.”

În această carte am ales să lăsăm să vorbească dificultatea maternă, discretă până la invizibil, tăcută până la muțenie. Ea moare și duce la moarte, o moarte fără zgomot; nu se exprimă și totuși moare de dorință de a fi exprimată”.

Am ales să vă redăm etapele unui drumul dificil, citând, pe diferite teme, fiecare mărturie, în mod succesiv.
Această carte, apărută în Franța în mai 2010, nu este, din păcate, tradusă în limba română, de aceea vă vom oferi mai multe extrase.

Dorința de a avea un copil

Rose:” Pentru mine sarcina a fost minunată, când mi-am terminat studiile și mă aflam în plină teză, a fost primul lucru pe care l-am vrut, să am un bebeluș, și s-a întâmplat imediat”.

Agathe: ”Întotdeauna mi-am dorit copii, nici nu se punea problema”.

Zoé: ”Nașterea ta, atât de așteptată, atât de dorită, care ar fi trebuit să-mi aducă atâta bucurie………”

Isabelle: ”A nu putea deveni mamă ar fi însemnat pentru mine oprirea unui drum, moartea”.

Laura: ”Am așteptat acest copil atât de mult timp, cu atâta bucurie”.

Sanat: ” Eram cu adevărat banală, aproape nesemnificativă, înainte de nașterea fiicei mele. Și totul a explodat.
Mai întâi în bine, eram în al nouălea cer când s-a născut”.

Eliane-Elisabeth: ”Apoi, vine anestezistul și mă asigură, cu blândețe: veți vedea, durează cinci minute, veți fi adormită și după amiază veți putea să faceți cumpărături … Cumpărături? După ce ai fost respins și smuls din burta mea? Cinci minute, nu trebuie decât cinci minute ca să-ți răpească viața și toate posibilitățile, bebelușul meu? Strigătul meu interior: voi fi mamă și te iubesc, voi fi mamă și da, te iubesc, sunt pierdută dar te iubesc, cred că voi muri de frică, chiar voi muri, dar te iubesc atât de mult. Părăsesc clinica în lacrimi, cu bebelușul în pântec, la căldură”.

Mélancolie: ” G și cu mine am vrea un copil anul ăsta, o naștere aproape de vacanța de vară, când vom vom fi amândoi disponibili pentru a-l primi pe bebelușul nostru”.

Flo: Nu vorbește despre dorința ei de a avea copii. Dar, însărcinată după o fertilizare in vitro, nu e greu de ghicit bucuria sa, mai ales la cei 40 de ani ai ei.

Betty-Blue: ”Am visat dintotdeauna această ultimă sarcină și dintotdeuna să am o fiică”.

Sarcina

Rose: ” Începând din acest moment, am încetat să mai trăiesc pentru mine, n-am mai trăit decât pentru bebelușul meu, pentru ca el să crească bine în pântecul meu și pentru ca el să se nască sănătos”.

Agathe:”……pentru mine foarte repede ține de domeniul ficțiunii. Aveam oroare să fiu însărcinată. Punct. Aveam senzația că port un parazit. Mă rugam să nu–mi sugă tot sângele și să supraviețuiesc acestor nouă luni care mi s-au părut un purgatoriu de nouă ani”.

Zoé: ”De ce astăzi nu păstrez decât această amintire de plenitudine, de fericire, de fărță, de puternică față a lumii…Și totuși, am amintirea ultimelor luni nu chiar plăcute: nu mai pot, vreau să te văd, m-am săturat de acest corp greu de dus, nu mai știu cum să stau ca să dorm confortabil, mă trezești noaptea. Mi se pare că devine insuportabil…..”

Isabelle:”Sacina mea a survenit destul de rapid și a fost un lung moment de fericire, în ciuda greței primelor trei luni … eu, care n-am fost niciodată împăcată cu corpul meu, am început să îl iubesc pentru ceea ce pregătea, pentru ceea ce crea. Corpul meu era capabil de ceva extraordinar, corpul meu era minunat. L-am îngrijit așa cum am îngrijit ceea ce îl hrănea și hrănea micuțul meu. Pe durata întregii mele sarcini, în fiecare clipă m-am simțit că sunt acolo unde trebuia să fiu, eram în întregime trează. Eram acolo în capul meu, în corpul meu, starea de rău, golul interior se topise …”

Laura: ”Însărcinată, am fost nebună de bucurie, mă credeam Eva cu burta mea mare”.

Sanat: «… Angoasa negrăită de a fi atât de singură în această durere”.

Orele petrecute suferind pe canapea, dormind câteva clipe, somnul întrerupt, moralul la pământ. Impresia că voi leșina, ca o balenă eșuată pe canapea.

Fug de mine însămi fără zgomot, pentru a nu-l trezi pe soțul meu. Plâng ore în șir, pierdută, în afara timpului, dincolo de mine însămi, noaptea…..

Sunt epuizată, o să explodez, mi-e teamă să nasc. Nu am putut să mă nasc eu însămi, era culoarul morții în mama mea, nu puteam să trec, m-am născut prin cezariană, terorizată.

”În timpul unei ședințe de haptonomie am fost prinsă într-un tunel de emoții care datau din timpul propriei mele nașteri … voi deveni mamă, însă în același timp sunt eu însămi un bebeluș terorizat, fără reper. Asta nu poate să funcționeze, rana este mult prea profundă, rana este din nou deschisă, vie”.

Eliane-Elisabeth: « … Hainele care îmbracă burta mea sunt un pansament, o barieră împotriva durerii. Nu pot să ating pielea burții mele … când pun mâna pe piele, mă epuizez … iar suferința mea, întotdeuna prezentă, un mare balon de frică, luminează ca un foc de artificii terifiant, în miliarde de săgeți de lumină glaciară, ascuțită, sunt arsă de un frig absolut. Angoasa invadează toate fibrele ființei mele…….

”Am o stratagemă pentru a te proteja: te-am imaginat ca un balon, de nepătruns. Și las să curgă durerea în jurul acestui balon.

În caz de amniocenteză, acul care traversează toate straturile balonului îi provoacă mare teamă: ”Nu vă neliniștiți, sunt răi micuții aceștia, îi deranjează, de aceea se împing …” I-au trebuit zile întregi pentru a-și reveni din această angoasă, dar, din ziua aceea a știut că bebelușul său se va naște. E genial … bebelușul este cel mai puternic din lume”.
”Mi s-a spus să nu mă gândesc la copil, că voi fi responsabilă de el, deci încerc să îmi fixez atenția asupra lui … Îți vorbesc, cu mâinile mângâindu-mi burta. Îți spun de mii de ori că durerea mea nu este provocată de prezența ta. Îți propun un pact. Suntem doi în acest corp, deci doi care acționează :” Eu fac efortul să stau culcată, tu te miști. Voi învăța apoi să te ghidez cu mâna, dar tu te miști rapid, în consimțământ”.

… Al treilea, al patrulea control la urgență, de fiecare dată pentru contracții. Mi se spune :” nu mai mult de zece ori pe zi……aștept douăzeci, ca să nu deranjez…..
… Al cincilea control la urgență. O moașă mă felicită pentru curajul meu, îmi spune să nu-mi mai fac griji, că totul merge bine, că nu există niciun risc pentru bebeluș, că aceste contracții sunt cauzate și de stres … această doamnă a fost un înger pentru mine …
… Nu se vorbește decât despre copil, nici n-a venit pe lume și eu deja am dispărut”.

Flo: « de patruzeci și cinci de zile deja, vă vorbesc, vouă, celor trei bebeluși ai mei, celor trei bucăți din mine, spunându-vă să vă agățați, fiindcă viața va fi frumoasă, că veți crește în pântecele meu, iar acum nu mai am decât unul și eu mă simt decepționată și deja vinovată …
Da, cred că totul s-a zguduit în ziua aceea, trebuie să spun că de șase săptămâni toată lumea se bucura de reușita fecundării in vitro, după numai o tentativă….

… Sarcina mea a decurs foarte bine, de altfel, era ceea ce răspundeam de fiecare dată când eram întrebată : ”Bine, totul merge cu adevărat bine….” Aceste nouă luni au fost cu adevărat o sursă de stres și de anxietate, de teamă că te pierd : pierdusem deja doi embrioni, fiind incapabilă să-i protejez ?”

Betty-Blue: « … de mai multe luni, întorceam pe toate părțile viața, copilăria mea, visurile mele și atât de puțin această sarcină în curs. Să fie oare un prim semn ? Am început această întoarcere în mine însămi chiar în momentul în care corpul meu începea un nou voiaj, să fie oare din naivitate sau dintr-o fericită inconștiință? …

”M-am gândit că făcând o analiză în acest moment al vieții mele, în preajma unui astfel de eveniment, nu puteam decât să-mi fac un bine. O analiză ca un vaccin preventiv sau ca o curățare meticuloasă a psihicului…. Făceam ce trebuia făcut pentru a fi o mamă bună !”

Nașterea

Rose: ”Evenimentul cel mai important al vieții mele urma să se producă iar eu aș fi putut să rămân în această cameră rece toată noaptea, fără ca nimeni să se neliniștească”….

….Infirmiera care pune perfuzii nu găsește vena, a înțepat un nerv. Rose strigă : ”Aaaau !” Infirmiera nu-și cere scuze și spune alteia : ”Uite-o cum țipă !”

Sosește un bărbat. ”Am întrebat cine este. ”Sunt anestezistul, am venit să vă fac  peridurala. La cât evaluați durerea dumneavoastră, pe o scară de la 1 la 10 ? Ceeeeee ?” N-am cerut nimic, nici măcar nu sufeream! atunci, atunci, pentru a fi înțelegătoare sau pentru a nu-l decepționa, i-am răspuns gâtuită : ”la 5”.

A făcut injecția, apoi a părăsit salonul, eu m-am regăsit din nou pe spate, cu picioarele desfăcute și un lichid cald începu să curgă printre picioarele mele : moașa deschisese punga de apă, fără să-mi spună. Trei gesturi invazive, fără consimțământul meu …

… Eram absolut convinsă că voi face o criză de angoasă, născând. De aceea m-simțit foarte ușurată când mi s-a anunțat o cezariană. Știam că majoritatea femeilor suferă a posteriori că nu sunt capabile să nască pe cale naturală. Dar pentru mine nu era nici un traumatism, eram doar epuizată.

L-am primit pe Raphael ca pe un cadou de 28 ianuarie 2005. Când l-am auzit țipând, am fost incredibil de emoționată. Și când moașa mi l-a arătat, curat, dolofan, l-am găsit perfect, cum îl visasem. Am resimțit un val de dragoste pentru el …

Dar unde era copilul ? Moașa venise să să mă instaleze confortabil și m-a anunțat că bebelușul era în incubator și urma să mi-l aducă o doua zi dimineața. Cântărea 3650 de grame, nu era nici mic, nici bolnav, dar nu puteam nici măcar să-l strâng la piept. N-am zis nimic, m-am lăsat dusă de val.”

Agathe Trăiește în Europa, într-o țară în care nașterile au loc, în general, acasă. Ea va naște acasă la ea, fără peridurală ….

”Pentru o clipă am impresia magnifică cum că aparțin comunității universale a mamelor umane și animale, a tuturor acelora care au adus pe lume copii de milioane de ani și vor aduce încă …

… Așteptam o dragoste la prima vedere, un episod de dragoste, dar nu, asta nu va fi așa pentru mine. Dragostea mea pentru fiica mea se va naște zi cu zi, ocupându-mă de ea.

Ouf, gata, nu mai este în burta mea ! Ouf, este sănătoasă ! și mai ales mă mir: ah, este fetița mea, este toată chircită, nu o cunosc, mi se face deja frică când o văd așa fragilă…..”

Zoé: « La nașterea ta, s-a petrecut ”ceva” care m-a bulversat profund, m-a răscolit, m-a împietrit, m-a răvășit, m-a schimbat pe veci. Da, pe veci.

La nașterea ta a apărut o nouă persoană : nu mă cunoșteam, semănam, dar nu eram eu, cine eram eu ? Pot să spun că sunt eu, astăzi, fără îndoială ! Dar pe această EU nu o cunoșteam ; treizeci de ani trăiți într-o altă ființă … Iată ce am simțit la nașterea ta : o teribilă bulvesare până în punctul de a nu mă recunoaște eu însămi și de a nu mai ști unde eram în viața asta !

….Iată acest corp roz și un pic lipicios. Repede : va fi totul bine pentru el ? Nu-i este frig ….
….. nu este cu adevărat intimitate, complicitate, dar o emoție.  Ușurare, totul a trecut cu bine….”

Isabelle: ” Am început prin a tremura. Am pierdut apa, imediat ce s-a stins lumina, și ne-am spus noapte bună. Era ora 23. O jumătate de oră mai târziu, pe drumul către maternitate, eram ca o frunză bătută de un vânt teribil, tremuram din tot corpul, îmi clănțăneau dinții….

….Este miezul nopții, am ajuns la maternitate. Încetez încet-încet să tremur, dar sunt într-o stare ciudată. Trebuie să se declanșeze și să se accelereze travaliul cu perfuzie de hormoni, căci fătul suferă pe durata contracțiilor și eu nu am impresia că este vorba despre mine. Nu am impresia că moașele vorbesc despre bebelușul meu, sau chiar despre un bebeluș real…..

….Hormonul care mi s-a injectat îmi provoacă contracții horibil de intense, o durere insuportabilă și foarte bruscă. Mă panichez. Nu vreau să se ajungă aici. Vroiam să plec, să înceteze toate astea. Stop ! …

….Pe la ora opt dimineața epidurala își face efectul și sunt în stare de extaz total. Sunt ruptă în patru. Sunt în afara mea, inaccesibilă emoțiilor….

Nu sunt absolut deloc în legătură cu bebelușul meu. Este aproape 10 și 45 de minute, eu sunt dilatată, împing, ventuză și se petrece un miracol în capul meu. Ce bucurie să-l simt ! Antoine este în brațele mele”.

Laura: ”Trec peste povestea despre această naștere, ar fi foarte lungă, trebuie doar să știți că mi-a fost declanșată, fără să mi se spună și că era cât pe ce să iau o turnură urâtă … și, de asemenea, că alăptarea naturală a eșuat, în mare parte din cauza proastelor sfaturi primite de la personalul din spital și că am rămas fără vlagă din două motive.

Sanat: ”Eram pe punctul de a leșina când infrimierele m-au scos din cada unde contracțiile se opriseră … viața și moartea, fără barieră. În timpul nașterii am crezut că mor de două ori … și tu te-ai născut, în fine, după suferința contracțiilor exacerbate de produsul care mi s-a injectat pentru a accelera travaliul. Ai ieșit, senzația este de neuitat, alunecând din corpul meu, doar o clipă … și iată-te.”

Eliane-Elisabeth: (În povestirea ei, Elisabeth este mama primului copil a lui Eliane: Ondine, care are 20 de ani și pentru care totul s-a petrecut minunat. Eliane a decis să-și dea două nume pentru a sublinia problema sa).

”Mi-e rău, îmi e foarte rău, peridurala nu-și face efectul. Nu o să reușesc. Voi muri. Voi muri, și copilul meu va muri. Moașa îmi spune să mă grăbesc, inima bebelușului bate încet … Ah, ce frumos este!”

Mélancolie: ”Am ratat nașterea. Decepția mea începe cu peridurala. N-ar fi trebuit să o accept niciodată, dar mi se părea că este mai bine, mai prudent, cum ar fi trebuit, și mai ușor. Mai ușor pentru cine? În orice caz nu pentru noi. Și mă îndoiesc că noi doi fi persoanele pentru care era mai bine. Nu mai simțeam copilul, ci doar un rău crescând în interiorul meu.”

Flo: ” Am ales să nasc fără dureri: nu prin peridurală, nu, eu voi naște ca odinioară, ca mama mea … Nu mi s-a făcut peridurala, am suferit, nu mult, ai venit la ora cinci și jumătate, într-o dimineață de iulie, după ”numai” patru ore de contracții și două sforțări. Nu te-am privit când ai ieșit din burta mea, am întrebat, cu ochii închiși: ”e bine? e bine? e viu?” Așteptând să fiu asigurată de reușita mea, pentru a mă asigura, în fine, că te-am descoperit….

… dar n-am putut să alăptez. In cele patru zile de spitalizare am fost tentată să reușesc acest examen de trecere, pe care mi l-am impus mie însămi: o adevărată mama își alăptează copilul, toată lumea spune asta, este ceea ce stabilește legătura dintre noi, singura legitimă, aceea ”dăruire de sine”.

Ai refuzat sânul, te întorceai cu obstinație uneori întorcându-te cu furie, urlând și gesticulând, nu era nimic de făcut … nici neîncetatele și diferitele sfaturi ale numeroaselor asistente, nici toate eforturile mele pentru a găsi o soluție: să te pun la sân la fiecare trei ore, să mulg laptele, să pun tetine de plastic pentru mamele … nu știam să te hrănesc! Tu erai cel care refuzai.

Betty-Blues nu vorbește despre nașterea ei.

Cuvintele pentru a exprima tulburările mamelor…!

Rose: ”Începând cu prima zi acasă, începând cu prima punere la sân, începând cu primul scaun a lui Raphael, am fost terorizată de teama că nu fac bine, că nu știu cum să fac. Am fost scufundată de incomepetența mea. M-am lansat atunci în lectura unei cărți de puericultură pentru a umple toate lipsurile și toate neliniștile mele. Încă de la început am lăsat intelectualul mai presus de trăiri….

…Și în fiecare zi acasă, în familie, afară, purtam masca mamei pe deplin fericite și împlinite, dar, în interiorul meu, eram moartă. Nu mai rămăsese nimic din mine, căci”eu” explodase în mii de particule, imposibil de reasamblat. Aceea care mergea pe stradă și care vorbea oamenilor, nu era decât o comediantă, o cochilie goală, un robot dotat cu cuvinte, dar lipsit de sentimente…..

Agathe: … ”Primele zile sunt un coșmar. Primele 12 ore, fiica mea face scaun și vomită. Navigăm între vomismente și excremente, de unde le scoate nu știu, abia a ieșit din burta mea. În timp ce mulți bebeluși adoră momentul băiței, unde se destind și își amintesc de lichidul amniotic, nu era cazul fiicei mele, care urla de cum atingea apa și se răsucea ca un vierme în pământ. In timp ce majoritatea nou-născuților dorm mult, fiica mea urla fără încetare, nu dormea aproape niciodată și asta, timp de câteva luni.

Această lipsă de somn m-a transformat uneori într-un mostru, am avut împotriva fiicei mele gesturi brutale, de câteva ori numai, dar era deja prea mult, consecințele ar fi putut fi teribile. Am urlat la ea: ”Dar trebuie să te oprești din plâns, vreau să dorm, încetează!”

…Va trebui un al doilea copil și multă lectură și ascultare a altor mame, pentru ca eu să înțeleg că un bebeluș nu se plictisește, își încearcă văzul, auzul său, mirosul să plin de noutăți, este o lume de descoperit, ce aventură pentru el!

.. Familia, trecătorii, exclamă adesea, văzându-l: ”Oh, ce frumosul bebeluș, și ce fericit e!” sau, mai bine ”Ce bucurie!”. Este cu adevărat bine fiica mea, ea a reușit să fie fericită, în ciuda mamei sale anxioase!

Eu nu vedeam toate astea. Lumea mă consideră foarte calmă, chiar prea empatică: ”Faci prea mult, strici copilul”. Este adevărat că mă zbat pentru ea, alerg în toate părțile la cea mai mică alertă, la cel mai mic țipăt, nu mă menajez deloc, poate pentru a ascunde mizeria pe care o simt în mine, pentru a compensa ceea ce eu consider a fi lipsurile unei mame….”
Când se hotărăște să plece în Asia pentru a-și urma soțul, este însărcinată cu al doilea copil.
…..”are foarte repede grețuri, cuvânt pudic pentru a desemna violentele și frecventele vomismente care mă cuprind indiferent unde, indiferent când, vreme de șase luni. Aceasta este o lungă coborâre în mine însămi și depresia”.

Ca să-și revină, ginecologul ei îi propune spitalizarea. La scurt timp, își dorește să iasă. ”aș fi preferat să fiu la serviciul de psihiatrie și să mi se vorbească de alte lucruri decât de grețurile mele.

Se pare că acolo era locul meu: când am mers să văd nou-născuții, aveam impresia că sunt în fața unor extratereștri mici, în timp ce și eu port unul, am impresia că sunt nebună.

Petrec 20 de ore pe zi în patul meu. Trag perdelele, nu support lumina … Aștept moartea … În unele momente mă gândesc să mă arunc pe fereastră. Nu vreau să-i fac rău copilului din burta mea, dar dar nu mai pot să support viața, este prea grea …

….Soțul meu i-a cerut mamei sale să vină … ea mă salvează aranjând pentru mine o întâlnire cu un psihiatru … Vizita la psihiatru îmi restabilește funcționarea creierului. Accept să iau medicamente, este o decizie dificilă …”

Zoé: … ”Și zi după zi îl privesc pe soțul meu îngrijind de băiețelul nostru, dar asta mă stresează, eu verific totul, controlez totul, mă epuizez și mai mult. B. îl schimbă, în timp ce L. continuă să urle, nu-l înțeleg și asta mă scoate din sărite ! trebuie să-l facă să tacă! trebuie să-l calmeze. Nu știu dacă vreau să-l calmeze pe fiul meu, sau pur și simplu să-l facă să tacă, în timp ce plânsul lui devine din ce în ce mai insuportabil. Ambianța este tensionată și se țipă din ce în ce mai des …”

Isabelle: … ”Pot din nou să mă las dusă de val. Antoine este alături de mine, sunt din nou pe acest pământ necunoscut, unde totul plutește. Este ca și cum corpul meu care se deschisese pentru a-l lăsa să treacă pe Antoine rămăsese deschis. Toată ființa mea care s-a răspândit prin cameră și dincolo de ea. Sunt acolo și totuși, nu sunt. Pretutindeni și nicăieri. Cred, mai ales, că sunt epuizată, halucinată, prin ceea ce trăiesc, nebunie chiar, chiar dacă este arhi-banal….

… Este ciudat, nu mă gândesc la Antoine, nu reușesc să-l concep pe Antoine. De fapt, eu sunt Antoine și Antoine sunt eu. Nu formăm încă decât unul … În același timp, vocea neplăcută a infirmierei răsună în microfon. Eu sar din pat. Ce spune? ”Antoine plânge de o jumătate de oră, nu se poate calma, ce-i fac? Este elementul declanșator, vârful, momentul în care peretele explodează, pur și simplu, literalmente și mă văd proiectată în altă lume. O lume de dureri și angoase, în infern.”

Nu o să doarmă la noapte, Antoine urlă din momentul în care e pus în leagăn. Îl ia și îl pune în pat cu ea, o infirmieră intră și nu o lasă să doarmă cu bebelușul ei în pat. Va rămâne așezată toată noaptea, șezând pe cicatricea de la epiziotomie, cu bebelușul în brațe, cu teama că o să adoarmă și o să-l scape din brațe.

… Îi fac prima baie lui Antoine, acasă. Nu înainte de a citi și reciti lista lucrurilor de făcut pentru baie. Imi place acest moment. Antoine urlă când îl dezbrac, dar în momentul în care îl bag în băița mică plină cu apă, tace, se calmează, pumnul său mic strâns sub bărbie și mă privește neclintit până la sfârșitul băiței. Ador acest moment, îmi place când mă privește.

Mă captează, mă invadează, îmi face bine, mă calmează, mă relaxează, mă apasă. Este o privire foarte serioasă, foarte conștientă, parcă mă întreabă ceva. Eu îi răspund. Cu privirea mea. Nu știu ce îi răspunde privirea mea, dar încerc să profit de privirea ei la maximum. Ador acest moment. Pascal nu este aproape de ea să-i facă baie! …

… Această panică ce mă învăluie este oribilă, am impresia că este sfârșitul (bebelușul are nouă zile).
…problema este că eu nu pot să îl părăsesc psihic pe Antoine. Nu pot să mă desfac de el. Mă învăluie cu totul, mă ocupă, el este eu și eu sunt el. Nu pot să-l părăsesc pe Antoine, căci suferința ar fi ca și aceea că l-aș abandona….

… Simt nevoia să se ocupe cineva de mine, să mă îngrijească ca pe un bebeluș. Este singurul lucru care poate să facă să treacă suferința mea, răul din pântecul meu, răul care este în capul meu și care mă face să explodez. Un rău atât de mare, că aș vrea să mă dau cu capul de pereți…
Când bebelușul are 16 zile, Isabella se decide să pună capăt, anunță o plimbare ca să ia ear, dar plănuiește să se sinucidă. Chiar înainte de ultimul gest, ea scrie un sms și, fără să o facă în mod expres, îl trimite. Est sunată de toată lumea. În fine, familia a descoperit disperarea ei …

Ea se întoarce și merge să-l vadă pe psihiatrul mamei sale, care nu o spitalizează cu condiția ca ea să nu rămână niciodată singură cu copilul și îi prescrie o rețetă dură: antidepresive, anxiolitice, somnifere. S-a terminat cu alăptarea … o ultimă alăptare, emoționantă, sfâșietoare …

… Încă nu sunt sigură că îl iubesc pe Antoine… și mă întreb dacă îl voi face fericit pe Antoine fără să îl iubesc … o prietenă mi-a trimis o fotografie de-a mea, făcută cu câteva ore înainte de a-l naște … urăsc această persoană care a închis ochii, ca struțul. Eu nu mai sunt această persoană….

După scăderea dozelor de antidepresive și reîntoarcerea la lucru, atunci când Antoine avea 6 luni, ei i-au revenit angoasa și stresul. ”Sunt o mamă bună?” ”Fac bine, ce fac?” ”Îl iubesc?”… până ce Antoine a împlinit 15 luni. Dar asta nu l-a împiedicat să trăiască.

Ea are un alt psiholog, după oprirea tratamentului cu antidepresive, care o face să descopere că: ”Această experiență a maternității m-a vindecat de o slăbiciune psihică profundă și veche care mă împiedica să trăiesc. Psihiatrul mi-a spus că depresiile te pot face să avansezi ca o terapie accelerată. Această comparație m-a lămurit cu adevărat …

… sunt mulțumită că am trăit această dificultate maternă. Aș fi preferat, bineînțeles, să nu am nevoie să trăiesc asta. Dar, așa a fost la mine….
Doi ani după debutul acestui zbucium de mamă, este tentată să privească evoluția privirii sale interioare prin prisma a ceea ce resimte astăzi. Ea vedea începutul ca pe o revelație a unei boli mentale pe care ar fi dus-o toată viața, certitudinea unei inadaptări totale la această lume în care ea nu-și găsea locul, fructul nevrozei părinților săi, a bunicilor săi, o tară ereditară care o atrăgea.

Atunci când medicamentele au calmat-o, acest eveniment i-a părut ca fiind rezultatul  responsabilității reci a maternității față de tinerele mămici … în maternitate, unde personalul ignorase complet nevoile sale, dorințele sale de tânără mamă, ca și nevoile și dorințele de nou-născut ale fiului său.

Apoi, când a avut ”capul scos complet din apă”, a recunoscut ”un fel de terapie fulger, o terapie fulgerătoare impusă în fondul ființei mele”.
…. ”Eram convinsă că nu eram bună și asta în ciuda a orice mi s-ar fi spus, deși îmi dădeam perfect seama că mă ocupam foarte bine de fiul meu … Pentru mine, gesturile mele nu valorau nimic. Eu eram doar în interiorul meu, ceea ce nimeni nu putea să vadă, haos, durere, disperare surdă … Această criză dureroasă m-a ancorat în viață”.

Continuarea în curand.