Direct la continut

Maternologia


Suferinta femeilor

Cum sa te hotarasti sa vorbesti despre suferinta femeilor pe un site dedicat mamelor?
Nimeni nu contrazice ideea ca instinctul matern este innascut. Si daca ar fi asa, ar mai exista femei atatea femei care avorteaza, care isi abandoneaza copilul sau il maltrateaza? Daca ar fi asa, atunci sentimentul matern ar trebui sa apara natural, ca la celelalte mamifere. Daca acest legendar instinct matern exista, de ce nu ne supunem lui si nu aducem pe lume cate un copil in fiecare an?
Experienta arata ca la venirea pe lume a nou-nascutului, oamenii-parinti, contrar mamiferelor-parinti, au privilegiul de a fi pentru el, pe o perioada indelungata, o sursa de echilibru, de curaj si de fericire. Posibilitatea de a reduce dragostea materna la un instinct ar explica de ce unele mame ajung sa-si perceapa nou-nascutii asa cum ar face-o niste fetite jucandu-se cu papusile.
Suferinta unora dintre femei provine tocmai din faptul ca nu simt spontan pornirea materna, nu se simt atrase in mod special de copilul lor. Ele au crezut ceea ce au fost invatate sa creada, desi ideea instinctului matern innascut la toate femeile este falsa. Iata ca momentul a venit, iar instinctul nu functioneaza! Asa ca isi vor face datoria, se vor preface ca-si iubesc copilul, prin urmare par a fi niste mame bune, dar nu pun suflet in ceea ce fac. Inima lor se daruieste cumva, dar nu in mod firesc.
Intre mama si copil fluxul nu trece natural, de la ea la el, nici de la el la ea.

„Cand o femeie care tocmai a nascut nu simte acel sentiment de fericire, care nu poate fi spus in cuvinte si care la alte femei se revarsa printre lacrimi, ea crede ca a pierdut esentialul. Este foarte greu sa recunoasca fata de ea insasi acest lucru, este aproape imposibil. Atunci cum s-o spuna altora, sotului sau medicilor? I-ar fi teama ca simplul fapt de a o spune ar face si mai dura realitatea sentimentului din pricina caruia sufera deja atat de mult.”
De fapt, in momentul nasterii copilului, femeia traieste o rascolire psihica, mai ales la nasterea primului copil. In timpul sarcinii si-a retrait visele de fetita care se juca cu papusa in asteptarea maternitatii, a regasit, dar in mod insconstient, si nou-nascutul care a fost ea candva, cu imaginea pe care i-a dat-o mama sa pe vremea aceea. Daca nou-nascutul care a fost ea candva a avut probleme, atunci o parte dintre acestea vor reaparea cand isi aduce pe lume propriul copil, blocandu-i elanul matern.

Desigur, exista grade de suferinta. In primul rand:
Depresia de dupa nastere sau “baby-blues”
Prima suferinta, cea mai usor de identificat, si care dispare in cateva zile, uneori dupa cateva saptamani, este depresia de dupa nastere (depresia post-partum), numita de englezi „baby-blues”. Dupa ce in timpul sarcinii a fost obiectul unei atentii deosebite, mama se vede pusa pe planul al doilea. Acum copilul are intaietate, in timp ce ea se simte obosita, uratita, distrusa si avand dintr-o data o apasatoare raspundere. Ar avea nevoie si ea de priviri induiosate, de atentie, pentru ca este fragila, ceea ce, de altfel, o face capabila sa simta foarte bine, ba chiar sa cantareasca, fragilitatea micutului ei. Dar indata ce prinde puteri si se simte sprijinita, in siguranta, in mediul familial, inteleasa in primul rand de sotul ei, depresia dispare. Se poate spune ca nevoia copilului de a fi invaluit cu ingrijiri atente si binevoitoare, ca intr-o a doua sarcina, care il apara si ii permite sa accepte lumea cea noua total necunoscuta in care a intrat nascandu-se, este tot atat de mare ca nevoia pe care o are perechea provizorie pe care o formeaza mama si copilul de a fi inconjurata de atentie tandra si de sprijin. Iata de ce maternitatea nu poate fi o experienta solitara!

Dr. J.-M. Delassus emite următoarea ipoteză în Cahiers de Maternologie nr. 22 (ianuarie-iunie 2004):
„Depresia de dupa nastere a aparut probabil prin anii ´50, cand femeile incep sa nasca in maternitati si nu acasa. Atunci apar primele mentiuni despre „baby-blues”. In maternitati se insista asupra necesitatii unui mediu aseptic, in jurul femeii se instaleaza un invelis protector, dar total anonim. Astfel, rupte de mediul lor obisnuit, femeile se simt reduse la rolul de masini producatoare de copii, in cele mai bune conditii posibile pe planul ingrijirilor medicale, al controlului si al protectiei, insa sunt niste fetite al caror corp este ingrijit de mame indiferente. Se simt instrainate si inactive, nasterea fiindu-le oarecum furata. Oare aici se afla explicatia depresiei?

suferinta-femeilor1.jpg

Depresia materna

Trebuie sa spunem de la inceput ca in cazul acestei depresii este vorba de o incercare si, ca orice incercare la care poate fi supusa fiinta umana, are intensitati variabile.
Este foarte greu sa vorbesti despre depresia materna, termen propus in Franta de dr. J. M. Delassus, dupa mai multi ani de practica in clinici specializate, in locul celui de psihoza puerperala. Impreuna cu echipa sa, acesta a constatat ca la cateva zile dupa nastere, femeile se simt din ce in ce mai rau. La inceput s-au gandit ca e vorba de o greseala in modul in care le ofereau asistenta acestor femei, apoi si-au dat seama si au acceptat ca e mai bine sa le lase sa treaca prin trairile de care au nevoie: o dislocare a ceea ce sunt, deoarece in fata lor totul se naruie. Adica o depresie materna.
Posibilitatea de a trece prin ceea ce traiesc in strafundurile fiintei lor, angoasa, panica, dar tainuita, cu greu, cu orice pret. Aceasta posibilitate da in sfarsit frau liber cuvintelor, proaspetele mame se exprima si psihoterapia poate incepe.

Depresia materna este foarte „greu 2 de inteles si depistat precoce, tocmai pentru ca apare dupa negarea, dupa refuzul acestui eveniment catastrofal. Poate surveni inainte sau dupa nastere, chiar si mai tarziu, dar intotdeauna in perioada de post-partum. Si daca depresia este reala, ramane de neconceput si inadmisibila pentru mama, deci este ascunsa şi negata. Forta cu care aceasta neaga depresia e proportionala cu gravitatea trairilor şi constrangerea morala si sociala de a o accepta ca atare. Mama nu poate si nici nu vrea sa realizeze ce se intampla, se impotriveste, nu-si atribuie trairile si, in acelasi timp, respinge si condamna; iata tot atatea motive pentru a nu vorbi cu nimeni despre asta si, inainte de toate, nici chiar cu ea insasi. Totul, incepand cu dorinta sa de a fi mama pana la situatia familiala, o constrange sa nu cedeze in fata a ceea ce este evident. Cu atat mai mult cu cat simte clar ca, pentru ea, la fel ca si pentru copilul ei, sunt in joc chestiuni vitale, dar, in acelasi timp, niciun cuvant dintre cele folosite de obicei nu poate reda spaima pe care o traieste.” J. M. Delassus insista mult asupra necesitatii de a stabili o distinctie intre psihoza numita „puerperala” si celelalte psihoze. 3 „In celelalte psihoze sunt afectate componenetele eului, eliberand elemente subiacente a caror disociere si faramitare constituie esenta tabloului clinic; aici, dimpotriva, eul vrea si trebuie sa reziste, depresia este si trebuie sa ramana subiacenta. Avem deci de a face cu aparentele unui episod psihotic in timp ce realitatea si prognosticul sunt diferite. Pentru ca, desi este afectata fiinta, numai la nivelul fiintei mama putem gasi cheia unei psihoterapii eficiente si rapide: mama trebuie ajutata sa stabileasca o legatura cu pruncul ei nou-nascut”.
Atat timp cat se cantoneaza in negare, in a refuza starea de rau accentuat, este ca si cum ar merge singura pe panta muntelui unde se pregateste avalansa.

1Interviu de J.M.Delassus à son éditeur Dunod - 1005
2Cahier n° 25, J.M.Delassus : « Abrégé de maternologie » juillet décembre 2005, page : 93
3Idem page 92