Direct la continut

Maternologia


Povestea micutei Lucie

Parintii erau gata sa renunte! Dar intr-o zi copilul s-a anuntat, dupa trei ani de asteptare infrigurata. Prudenti, ei n-au spus nimic timp de trei luni, de teama unui avort spontan, de teama ca ar suferi prea mult daca asa ceva s-ar intampla. Ganditi-va: 30% din sarcini nu sunt viabile si mor in aceasta perioada.

Din fericire nu s-a intamplat nimic rau.

Medicul i-a spus viitoarei mame foarte repede: „Atunci cand doriti va dau concediu medical!” Dar ea si-a zis: „Sa fim seriosi: nu ai motive sa te simti obosita cand astepti un copil!” La inceput i-a trebuit mult timp sa recunoasca ca e obosita, chiar epuizata. Medicul avea dreptate. Ce noroc avusese sa obtina concediul medical, desi era educatoare la o clasa de 27 de copii de 4 ani!

In solitudinea casei sale, viitoarea mamica a inteles incet-incet ca singurul mod de a se ocupa de copilaşul ei era acela de a se ocupa de ea insasi.

Incepea sa simta ca intra in starea de „a fi bine” si nu in aceea de „a face bine”.

Sotul ei a insotit-o pe-acest drum cu multa tandrete. Pantecele i-a crescut foarte repede, ca si cum ar fi vrut sa arate cat mai bine lumii starea de fericire pe care o traia.
Era primul ei copil si descoperea in sine o duiosie fermecatoare care o cuprindea in totalitate. Iar oboseala a devenit una normala pentru o femeie insarcinata si tanara de 34 de ani.

La început a avut nevoie de multă odihnă ca să-şi revină din imensa oboseală pe care n-o percepuse înainte.

Totul s-a desfasurat bine. Pregatirea pentru sarcina si nastere a ajutat-o mult, iar nasterea s-a derulat de minune cu anestezie peridurala. A simtit cu multa emotie cum aluneca micuta catre iesire, si, spre final, a hotarat sa renunte la perfuzie ca sa poata impinge cu putere la sfarsitul nasterii. In acel moment moasa a intrat in incapere pentru a fi de fata la sfarsitul nasterii si i-a spus: “Hai, puneti mana, sa-i simtiti capul!” Emotia a crescut si mai mult, iar micuta Lucie a iesit imediat, tipand.

Au pus-o de indata pe pantecele mamei, iar ea a gasit singura sanul. A supt o ora intreaga. Mama, foarte obosita — nu dormise toata noaptea —, se simţea la fel de fragila ca si copila, insa plina de iubire, gata de orice pentru ea. In mod curios, avea impresia ca retraieste momentul propriei sale nasteri.

Tatal, la momentul potrivit, a taiat solemn cordonul ombilical. Dupa indelungul alaptat, si-a luat copilul in brate, traind parca o minune. Acel bot de carne cu fata inca diforma, cu ochii umflati, i se parea atat de fragil, incat era miscat pana in adancul sufletului. I se parea ca micuta se uita in toate partile. I-a spus bunicii la telefon: “Stiu ca nu vedea mare lucru, dar intorcea capul catre zgomote sau lumini, parca astepta ceva, cerea, aproape implora, si eu, in sinea mea, i-am promis ca am sa fac tot ce pot ca sa raspund la asteptarea asta atat de tulburatoare.”

S-au hotarat ca bunica sa nu vina in perioada de agitatie a primelor vizite si sa mai astepte o luna, ca ea sa petreaca vreo zece zile alaturi de familie. Spre uimirea bunicii, Lucie nu semana cu niciunul dintre nou-nascutii ei (trei copii, zece nepoti si noua stranepoti), care erau slabuti cu totii. Lucie promitea sa fie un bebelus mare si bucalat. Bunica a aflat atunci ca nepoata ei fusese sigura ca va avea un baiat, desi spunea ca sexul copilului ii e total indiferent, si ca dupa nastere i-au trebuit 24 de ore ca sa-i dispara din minte imaginea de baiat pe care si-o crease. Avusese oare mama o mare dorinta inconstienta de a avea un baiat?

In acel moment a inceput pentru bunica timpul induiosarii, al observatiei fine, cu inima larg deschisa. Stia de cativa ani ca recomandarea era sa nu fie lasat copilul sa planga in timpul primelor patru luni de viata pe pamant - atunci cand Eu-ul lui se formeaza - , ca sa se poata obisnui cu lumea de afara - care nu are nimic in comun cu lumea de dinainte, cea din uterul mamei, ca sa poata gasi repere sigure care vor face din el un copil plin de incredere in viata. Aceste repere sunt gesturile care se repeta cu regularitate: toaleta, baia, biberonul, plimbarea, mangaierile, etc., dar mai ales mirosul mamei, vocea ei, vocea tatalui…. toate privindu-l ochi in ochi…
In anii 50, pe vremea ei, cuvantul de ordine era ca micutii sa fie lasati sa planga, pentru a nu face din ei niste capriciosi, pentru a li se “intari plamanii”…! Erau lasati singuri, plangand, intr-o camera unde sa nu fie deranjati!!!! Acum insa batrana doamna isi zicea: “Cum am putut sa traiesc asa ceva, sa suport asa ceva?”
Si nepoata ei stia asta, sotul ei de asemenea, si aveau grija, dar pretul era oboseala. A trebuit sa renunte la alaptare din lipsa de lapte. Saracuta de ea, ea care iubea atat de mult momentul acela. Din fericire dupa o luna de cautari au gasit pana la urma un lapte care nu-i provoca fetitei colici.

Pe micuta Lucie o gaseai deseori in bratele unuia dintre parinti sau ale celor care veneau in vizita. Vazand cum isi tine capul, personalul medical a intrebat inca de la nastere daca Lucie s-a miscat mult in timpul sarcinii. Li se parea foarte tonica. Bunica era de aceeasi parere si banuia ca micuta va dormi mai putin decat majoritatea nou-nascutilor. Intr-adevar, uneori parea ca doarme, dar pumnisorii ei stransi dovedeau contrariul. Tonic inseamna vioi, cu trezire rapida. Ca sa nu trebuiasca s-o tina prea mult in brate, trebuiau sa-i schimbe mereu locul in care statea, sa-i ofere mereu ceva nou de observat.

Intr-o zi, batrana doamna era instalata comod în fotoliu, iar Lucie, pe sezlongul de langa ea, statea treaza. Dintr-odata a inceput sa caste, cu bratele intinse. Castea, castea, iar bunica se minuna: asa micuta si casca deja ca noi, adultii! Cascatul continua, marindu-i excesiv gura, ca mai apoi sa se transforme in urlet. Se vedea cu ochiul liber ca micuta s-a speriat pe ea insasi.
Alta data, tot sub ochii bunicii, se intinse, cu spatele indoit, cu capul pe spate, cu bratele indoite si cu pumnisorii stransi. Si iarasi urmara lacrimile. Lucie nu reusea sa puna capat propriei miscari. Sigur, bunica a consolat-o imediat si a linistit-o „explicandu-i” ce i se intamplase. Si isi zise: “Deci bietii micuti trebuie sa descopere nu numai lumea asa cum este, ci si corpul lor, cu senzatii noi de tot felul, intr-un spatiu care nu mai este limitat de peretii uterului.”
Lucie incepuse sa faca primele ei gesturi autonome. Ea va mai avea de trecut si prin alte „furtuni” asemanatoare, deoarece pentru nou-nascuti acest tip de experienta este egala cu aceea de a cadea intr-un put adanc. Françoise Dolto spunea: „pentru un bebelus, impresia ca se rupe in bucatele apare la fiecare noua experienta care se petrece cu corpul sau.”

Françoise