Direct la continut

Maternologia


Neputincios al iubirii

Prezentare făcută de doamna Laurence Demairé, în data de 13 octombrie 2011, în cadrul celei de-a patra și totodată ultimei săptămâni de formare în cadrul «Asociației Franceze de Maternologie

Această noțiune de neputință este rezervată mai degrabă vizibilului, materiei, însă această reprezentare ne închistează.
În absența cuvintelor, pierdem posibilitatea de a descoperi o dimensiune esențială a umanității.
Evidența aparentă a iubirii, simplitatea ei ascund dificila purificare necesară structurării psihismului, prin Iubire, cu un I mare. Este important să nu confundăm cele două feluri de a iubi. Devotat în funcție de nevoi sau de dorință.

Povestea vieții mele m-a condus în România, la vârsta de 70 de ani, în căutarea sensului suferințelor mele. M-am întors astfel, prin intermediul micuților abandonați în Centrele de Plasament din Timișoara, la prima perioadă a existenței mele.
Cum citeam și reciteam « Sensul maternității» de trei ani deja, povestea a început să prindă sens. Atât prin înțelegerea, încetul cu încetul, a conceptelor maternologice, prin observarea acestor bebeluși abandonați, cât și prin analiza strănepoților mei, acum în număr de cincisprezece. Prima strănepoată s-a născut în 1999, când eu am venit pentru prima oară în România.
Au trecut anii: 12 ani! Eram foarte preocupată de avorturi (meseria mea era consilieră conjugală în preajma femeilor care urmau să avorteze) și încercam să găsesc răspunsul la o întrebare: «de ce acceptă femeile din Franța să sufere și să se distrugă cu o asemesea constanță?» Într-adevăr, INED aduce dovezi conform cărora, de mai bine de 60 de ani, se fac în mod regulat 31 de avorturi la 100 de nașteri vii.
În România, întrebarea a luat repede altă formă: «De ce le este atât de greu femeilor românce să devină mame?» La început, am avut un presentiment. La început, nu am văzut copii în stradă. Nu m-a frapat imediat. Apoi, a devenit o impresie. Mai multe date, primite la București, unde am stat cu chirie din noiembrie 2003, mi-au amplificat presentimentul. Din acel moment, am trăit 9 luni pe an în România. Am primit multe informații de-a lungul timpului, mai întâi de la UNICEF, organism cu care am colaborat mult. Apoi, de la un ONG francez care mi-a prezentat câțiva lucrători sociali și care m-a ajutat să obțin vizitele în maternități. Apoi, prin scrierea unei cărți de mărturii ale dramelor provocate de interzicerea avortului pe vremea lui Ceaușescu.
Am primit dovada, văzând numărul mare de români plecați să muncească în străinătate; acest fenomen, apărut în nu știu ce an, a condus la abandonul acasă a 350 000 de copii, de către acești părinți. Ieșea la iveală un fenomen propriu României în materie de relație părinți-copii.
Fenomen unic în lume, într-o țară cu aceeași cultură ca a noastră.
Părinții nu știu că acești copii au nevoie de ei ca să crească așa cum trebuie. Cred că este suficient să vină să-i vadă o dată pe an cu bani și cadouri.

În afară de aceste informații, am reușit, din fericire, să anim, în 2009, mai multe stagii pentru psihologi, ceea ce mi-a lămurit situația românilor în materie de credințe și educație.

Românii, fie că este vorba de părinți sau medici, au rămas blocați în credința pe care noi o aveam în anii 1960; credința în instinctul matern este încă adânc înrădăcinată. O tânără femeie medic, care a obținut recent diploma, mi-a confirmat că pe parcursul studiilor nu i s-a spus nimic despre starea bebelușului la naștere ori despre modul în care trebuie îngrijit. Medicii nu consideră nici acum că bebelușul este o persoană. Ascultarea este mama învățăturii, din aceasta cauză răspunsul copilului este o seducție supusă.
Vechea spirală a supunerii românilor s-a răspândit în întreaga țară. Un exemplu feminin: numărul cezarienelor este în creșterele, femeile, fără să-și dea seama, își pierd onoarea de femei, supunându-se astfel medicinei.
În plus, România se află sub sceptrul Bisericii Ortodoxe. Oamenii se dăruiesc lui Dumnezeu și acceptă în tăcere să vadă cum țara se golește de locuitori. Dezamăgiți de multiplele înșelăciuni, fiecare se descurcă singur. Rețeaua socială se rărește. Un factor suplimentar domină: la școală, chiar și la facultate, este interzis să pui o întrebare. Și, ca să închei, românii depind de un guvern incapabil să domine.

Maternologia va aduce treptat acestui popor o viață nouă, mai conștientă.
Iar România va fi un exemplu pentru alte popoare. Și aceasta pentru că românii, deși cu puțin spirit logic, au un simț minunat al invizibililui. La ei, maternologia va zburda liberă, în bucurie și fără teamă. De aceea nu m-am dus în altă parte.
Revin la povestea mea. În acest moment se rescrie. În așa manieră încât dacă ar fi să mai scriu o a treia carte, aș scrie povestea pe care o știu, iar apoi cea care se conturează în lumina maternologică, marcată de cei 12 ani în România.
Acum că s-a sfârșit această perioadă, măsor cât de mult m-a transformat, împărțindu-mi viața în două.

Am început cu lectura primei cărți a doctorului J. M. Delassus: «Sensul maternității» în 1996, iar în martie 1999 plecam pentru prima oară în România. Mergeam în căutarea unui răspuns la întrebarea abia formulată: «de ce femeile din Franța avortează cu o asemenea constanță?» Tocmai consiliasem 15000 de femei când acestea se pregăteau să avorteze, pe vremea când legea le obliga la o consiliere prealabilă. Vroiam să înțeleg de ce avortau. A fost nevoie de trei ani până să-mi asum rolul de «cercetător » anonim. O fotografie a unui ONG românesc mi-a distras atenția de la femeii și a îndreptat-o către bebeluși. Această fotografie demonstra lipsa de cunoștințe necesare ale nevoilor copiilor cu handicap abandonați și dezastrul general produs; această fotografie a rezonat, în mine, timp de trei ani – astăzi o știu cu certitudine – cu o profundă suferință provocată de un abandon refulat în totalitate.

Am început cercetările la Timișoara , unde am fost găzduită de niște prieteni generoși, apoi am stat cu chirie perioade scurte de timp, în care am animat stagii de formare, cu caracter psihosociologic, în preajma personalului din Centrele de Plasament, adică în orfelinate. Acolo am văzut cu ochii mei cum erau ”fabricați” copiii handicapați și am suferit.
Când mă întorceam seara acasă și mă gândeam la ziua care tocmai trecuse, îmi dădeau lacrimile. Cei trei ani, cu cele trei călătorii pe an, au conturat dimensiunea și profunzimea problematicii. Necunoașterea, de către întreaga populație, a răului provocat copiilor abandonați, adesea cu handicap, ducea la o maltratare ascunsă: datorată, mai întâi de toate, numărului mare de copii, puținilor bani alocați de guvern, apoi personalului suprasolicitat, furatului mâncării rezervate copiilor, numărului prea mic de persoane calificate.
Or mă aflam într-un oraș frumos, în centrul căruia se afla acest Centru de Plasament, într-o grădină mare și frumoasă, și nu într-un sat îndepărtat.
Mai mult decât îngrijorată, am început să înțeleg că trebuia favorizată informația.

Nu o dată m-am întors în Franța demoralizată complet; asta m-a făcut să acționez. Profund impresionată, trebuia să repar răul. Lectura continuă a maternologiei, în continuă dezvoltare, îmi servea de terapie și reconfort.
Așa cum am precizat mai sus, am petrecut primii ani la București, culegând informații, scriind o carte, rezumând primele patru cărți ale domnului J.M.Delassus, vizitând maternități, însă fără succes.
În fața mutismului personalului de specialitate, am creat un site de popularizare a maternologiei, în atenția părinților – www.maternologia.ro – apoi a luat naștere «Asociația Franco-Română BéBéBienvenu», care, de trei ani trimite medici și psihologi să se formeze în cadrul Asociației Franceze de Maternologie, la Versailles.
Apoi am simțit că a venit vremea să predau asociația românilor/ româncelor. Plecam, lăsându-le, cred eu, un instrument performant. M-am gândit că lucrurile vor merge mai bine numai cu români.

Când m-am întors la Lille, pe 30 iunie, am avut o serie de vise grație cărora am putut să percep sedimentarea a tot ceea ce a însemnat România pentru mine: multe lecturi, multe întâlniri nefructoase, multe cărări bătătorite pe holurile maternităților unde se mai simte și acum fantoma lui Ceaușescu trăiri, susținerea și încrederea româncelor care mă înconjurau și care reprezintă acum baza asociației.

Am părăsit România fără o emoție aparentă. Ajunsă la Lille, se întoarcea o altă pagină vieții, și începea o a treia viață, care mă înspăimânta puțin.

În prima noapte visez: «Trebuie să scriu o definiție a copilului» Bun!
Mă apuc să desfac bagajele și să reiau viața din apartament, uitată în cele 6 luni de absență continuă de data aceasta … și iată că aproape am uitat de România!

3 iulie
Înainte să mă culc, am cerut în jurnalul meu(nu știu prea bine cui mă adresez!): «Vă rog, lămuriți-mă asupra a ceea ce am de făcut în continuare?» Vis: «Lucram într-un sindicat care se ocupă de angajați. Ne gândeam cum să întocmim un dosar … Explicam cum procedam eu. Reluam liste, lucruri uitate.»
Nu țin cont de aceste două vise! (Se poate reveni la jurnal, e în interesul personal).

8 iulie
Vis neașteptat: «Vom scrie un text, ca un sfârşit, o concluzie», vis care lasă în mine urma unei dulci bucurii.

10 iulie
Un vis din care au rămas urmele lucrului de acolo. M-am trezit neliniștită.

16 iulie
Înțeleg că sunt întrebată dacă sunt de acord să lucrez. Scriu în caiet că sunt de acord și cer chiar ajutor. Urmează un prim vis. «Schimbă locuinţa în interior!» (noaptea, înţeleg: «Deschide-ţi inima!» nu reuşesc.) Visez a doua oară: «Un text într-o limbă străină … n-am terminat de răspuns … nu poate fi tradus … trebuie să aştept.»

21 iulie
Mă întreb, în jurnalul meu, după ce m-am întrebat toată ziua: judecata interioară pe care o port în permanență: «Este insuportabil!» este o nemulțumire față de oboseala care se intensifică de la o zi la alta şi față de toate durerile mele fizice. Oare această judecată obsesivă, acestă nemulțumire permanentă, nu este o prelungire a judecății bebelușului care se simțea respins, nebăgat în seamă de ceilalți?
Și pentru prima oară în viață, visez nunta părinților mei, o nuntă nereușită, dar totuși o nuntă și … o mai visez și pe bunica din partea mamei, o persoană foarte credincioasă, mama Adèle, care s-a spânzurat din cauza vidului din viața ei, la vârsta de 73 de ani! Oare ea a stat în preajma mea, salvându-ma de la handicap sau de la debilitate? Mă întrebam, de atâta timp, cine a îndulcit catastrofa nașterii mele, înțeleasă treptat, odată cu lecturile maternologice?

22 iulie
Vis: «Da, ocupă-te de bebelușul care ai fost!» Al doilea vis: «Văd o pătură bleu, foarte frumoasă, groasă şi foarte uşoară şi o pătură aurie, subțire precum o vestă de salvare. Le văd clar, întinse una lângă alta pe toată suprafața patului meu.»
Încerc să mă ocup noaptea de acest bebeluş, dar nu reuşesc, îmi este greu să-mi imaginez viaţa lui de bebeluş care simte tot dar nu gândeşte încă, solitar, abandonat într-o mare familie burgheză. Încerc cu stângăcie să-l înfăşor în aceste pături frumoase.

23 iulie
Îmi vine în minte imaginea fiicei mele care, la ora 10 seara îşi adoarme fetiţa în braţe, micuţa fiind prea iritată ca să mai adoarmă singură, ca de obicei. Abia acum reuşesc să încep să mă ocup de bebeluşul-eu. Necunoscând şi neretrăind niciun gest de iubire faţă de mine, nu ştiu să iubesc.
Înţeleg că acest bebeluş-eu, din nu ştiu ce motiv, a ales cuminţenia şi a început să observe, să privească şi să gândească, şi iar să gândească, şi iar să gândească … să critice, să judece şi poate că acest bebeluş, chiar astăzi, mă critică fără încetare, mă oboseşte, mă epuizează, mă comandă … pe scurt, mă persecută.

25 iulie
Primesc răspuns de la o prietenă căreia i-am trimis acest text fără să fac niciun comentariu: «Laurence, dumneavoastră mi-aţi spus că trebuie să ţii bebeluşul în brațe cel puţin două ore pe piept, să se prevină fricile pe care numai dumneavoastră le puteți evita”.
Mi se pare imposibil să reunesc adevăratul bebeluş care am fost, într-un zbor imens, cu bebeluşul care încă mai trăieşte în creierul meu! Şi să-i împac!

27 iulie
O prietenă îmi face cadou o carte: «Cum să vindeci copilul din tine» de Moussa Nabati, ediţia Le livre de Poche, 2008.

31 iulie
Visez: «Într-o piaţă mare, plină de lume, este instalat un cort, în care mă aflu la o masă dreptunghiulară, aşezată la loc de onoare (ma gândesc: n-am motiv sa fiu aici!). În jurul mesei, numai femei. Cea din stânga mea se apleacă asupra mea şi-mi spune apăsat: «Sunteţi tristă!»
Şi atunci am înţeles cât de mult se manifestă acum refularea emoţiilor mele, produsă de-a lungul vieţii, de către mine-copil, fetiţa care a suferit prea mult şi care s-a obişnuit să înăbuşe această suferinţă. Am părăsit 12 ani de muncă în România, un popor pe care m-am străduit să îl cunosc, asociaţia şi, cu siguranţă, prietene de nădejde.
Îmi spun în sinea mea: o să fie greu! Ei bine nu, a fost uşor, firesc, m-au însoțit două prietene la aeroport, până în momentul despărțirii și atunci am simțit, o clipă, cum mi se deschide inima … și am închis-o din nou.

Şi atunci … ce oaste putem trezi în interiorul nostru pentru a restabili pacea dintre bebeluşul-eu şi adultul-eu? Cum să fac să dispară bebelușul care se plânge?

Dacă am cântărit bine dictatura impusă de acest eu-bebeluș și dacă ne-am săturat să suferim din cauza lui, este necesar să petrecem cu noi înșine două ore, în deplină linişte, în căutarea a ceea ce a trăit acest bebeluş la naștere. Cum a fost primit de părinți, a fost separat imediat de mamă, ce senzaţii a trăit, ce temeri, angoase – teroare la venirea într-o lume necunoscută, poate din cauza unei nașteri care a durat prea mult și în care a experimentat senzația de moarte iminentă…
Cum a călătorit el singur, în mijlocul tuturor senzaţiilor care au distrus protecția trărilor precedente și care l-au deposedat de sine, dându-i senzația de explozie a corpului.
Ce răspunsuri a găsit, îm această neputinţă cvasi-totală? Ce aşteaptă el acum, încă legat fiind de mamă printr-o legătură care reprezintă urma primei legături cu mama lui? Ce anume contestă el? Că nu i s-a vorbit ca unui adult, imediat, cu dragoste faţă de tot ceea ce i s-a întâmplat? Că nu a rămas în acea senzaţie de totalitate, luat în braţe cu tandreţe de fiecare dată când plângea şi suferea din cauza senzaţiei de dezmembrare? Bebeluşul este o fiinţă marsupială, are nevoie să fie consolat în mod regulat, pentru că singur este neputincios.

Atunci când avem deja stabilită o legătura cu sufletul nostru, trebuie să-i cerem ajutorul înainte să începem. Astfel, recunoașterea bebelușului-eu va fi mai ușoară.

Ca să rămânem foarte concentrați și să ne putem întoarce în trecut, către bebelușul-eu, înseamnă să fim motivați și să avem încredere în rezultatul final. Nu ne putem juca cu viața.
Meditația la acest timp intersectat de linii venind din toate direcțiile presupune restituirea dorinței de cuplu, pentru a-l elibera de fecundație, întdeauna în afara conștiinței. Este vorba deci de reactualizarea amintirilor, și de regăsirea: modului în care părinții noștri ne-au primit, fotografiilor cu noi-bebeluși (priviți-le cu atenție), viselor în care vedem bebeluși, senzațiilor frecvente în care suntem pătrunși de emoții puternice.
După două ore în care am vorbit cu copilul din noi – în concepția lui Francoise Dolto baza structurii psihice a copilului se formează în doi ani și jumătate, trei ani – este posibil ca la trecerea prin naștere să se manifeste Prezența Iubitoare. Încet, pentru a hrăni, a mângăia, și a reface legătura ruptă cu cealaltă lume și pentru a încălzi inima.
Încetul cu încetul, începem să înțelegem bebelușul care am fost, de ce ne ocupă încă gândurile, asemenea unui tiran: măsurăm cantitatea de suferințe refulate în inconștient.
Se produce încet, în adâncul nostru, o răsturnare, o flacără care ne mângâie. Ne recunoaștem în acest micuț. Are dreptate să ceară să mai fie consolat, i s-a datorat acest lucru, lui, care a venit din stabilitatea vieții și a pământului și care a fost creat să lumineze de îndată ce i se acordă o atenție reală. Treptat, ne descoperim geamănul. Și vom putea să acceptăm, să iubim prezența lui, să-l consolăm atunci când ne va obseda din nou, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, care ne va liniști de-a lungul timpului.

19 august

Textul acesta m-a invadat asemenea unei cârtițe, săpând în povestea vieții mele, până la momentul nașterii și chiar înainte.
Știam demult că nu sunt fata tatălui meu. I-a spus-o mama soțului meu. Când am aflat și eu, aveam 30 de ani și nu m-a deranjat prea mult. Au făcut din tatăl meu biologic un fel de rudă, putem să fiu mândră de el. N-a deranjat în niciun fel relațiile dintre noi.
Am păstrat totul în mine, fără să-mi pun vreo întrebare, soțul meu nici atât. Nu mă interesa deloc.
Însă acum 4 sau 5 ani, (mă aflam în România de 8 ani) trei sau patru vise insistente mi-au arătat că tatăl meu adevărat era altcineva! Tatăl meu adevărat era altcineva! Și atunci am simțit că mă cuprinde durerea și rușinea, ca atunci când descoperi un incest. Sistemul de refulare era fisurat. Am ghicit, din informațiile pe care le știam, că tatăl meu o obligase pe mama să meargă să-i ceară propriului unchi să ia locul ce-i revenea tatălui său (bunicului meu) în cadrul companiei deținute de familie, o mare uzină metalurgică. Isteria tatălui meu nu cunoștea miza acestei tranzacții, iar eu eram fructul acesteia. A naibi putere a banului! Mama a ieșit foarte șifonată din povestea asta.
Ce urme tragice au lăsat cele 5 minute esențiale (să spunem chiar sfertul de oră) care au urmat nașterii? Iată-mă unită, ca o soră, cu mama mea, legată pe viață de ea de ea, prin tot ceea ce a trăit, despre care n-am vorbit niciodată și pe care inconștientul meu a absorbit așa cum absoarbe copilul laptele.

După remarca prietenei mele: «Trebuie să fie ținut bebelușul cel puțin două ore pe burtă!», mi-au trebuit câteva zile să mă hotărăsc. Mi-am chemat sufletul în ajutor, pentru că sufletele noastre ne cunosc poveștile încă de la început și chiar înaninte de început. Și am stat două ore lângă bebelușul-eu, atât de sensibil, venit din Cer.
Nu am plâns. Am făcut efortul considerabile să adun diferiții protagoniști ai primelor mele momente pe pământ. Și bineînșeles că mi-am regăsit imediat tatăl adevărat! Mi-a fost greu să mă apropii de bebelușul care eram, pentru că pe măsură ce-mi reconstituiam povestea, îmi apărea mereu un bebeluș băiat. Abia după o oră și jumătate am revăzut dintr-o dată o fotografie mică, veche, cu mine la vârsta de aproximativ 2 luni, într-un cărucior dinainte de război, în care abia mă vedeam în umbră, cu fața crispată. Această viziune a trasformat dintr-o dată bebelușul băiat în bebeluș fată … am început să-l iubesc puțin. Am descoperit cât de mult se lamenta acest bebeluș și cât de mult bebelușul-eu mă vampiriza. Îmi critica fiecare gest, nu era niciodată mulțumit, se plângea în tăcere … îi agresa pe ceilalți … neîncetat …
Și iată că am trasat o linie în trecutul meu, și încă nu mi-e bine.
A urmat o serie de vise despre care nu voi vorbi, mi-ar fisura armura. Unul dintre ele, înțeles tardiv, precizează utilizarea textului de mai sus: Propunere de călătorie cu trenul, împreună cu niște prieteni(e) în obscuritatea bebelușului-eu» Trenul este pentru mine un vehicul al Cerului.

Am reînceput să mă apropii de bebelușul-eu timp de două ore. Am descoperit, în această teribilă poveste a respingerii, mai întâi, iar apoi a unui puternic abandon psihic – cu excepția bunicii care m-a salvat – că păstram amintiri vii ale bucuriei resimțite în fața tuturor grădinilor verzi, agățate de ziduri … ferigile suspendate de ziduri … iarba care creștea printre pietre … iedera care se cățăra peste tot … mici bucurii care îmi serveau drept terapie.
Natura care mă ajută ! Natura, copil al vieții, copil al lui Dumnezeu! O intervenție exterioară!
Indiferent de starea mea, Natura … (alții ar spune Cerul?), Natura mă înconjura cu dragoste. Fie că sunt nervoasă, fie că urăsc pe toată lumea … fie că sunt agresivă … mă înconjura o prezență. Bucurie!
În sfârșit puteam să pun bebelușul în păturile din visul din 22 iulie, cea albastră și cea aurie.
Și, din moment ce veneam din Iubire, în ou, m-am simțit eliberată de așteptarea continuă a creării legăturii cu mama mea.

21 august
Vis: «Îngrijirea bebelușului cu numărul doi». Este vorba despre al doilea nivel din «Dialog cu îngerul» Editions Aubier, al iubirii care se naște.

24 august
Vis: «Cu inima inundată de iubire, deschid ochii și-mi văd capul pe pieptul unui tânăr, îmi ridic privirea către chipul lui care este mai sus decât al meu, doarme, este foarte frumos, apoi deschide și el ochii și mă privește cu iubire, ca o mamă.» Ce fericire!
Mai târziu, am înțeles: sunt eu, abia născută, întâmpinată de Sufletul meu.

Mai multe vise îmi arată că nu sunt pregătită.
Am terminat tot ceea ce mai rămăsese de scris pentru asociație. Pentru mine, viitorul pare vid. Nu mai găsesc plăcerea de a trăi.

Luni, 12 septembrie, la ora 18, dl Delassus mă întreabă dacă sunt de acord să vorbesc la cursul ultimei săptămâni de formare, organizată de «Asociația Franceză de Maternologie». Sunt foare fericită, onorată și animată de perspectiva unui nou text de scris … în speranța că vă voi putea transmite ceea ce viața m-a învățat și cum m-a alinat. Și din dorința de a vedea cum adoptați ceea pare a deveni, de-a lungul timpului, ca o noua dimensiune a terapiei maternologice.

Am senzația că am mai câștigat o lună, că trăiesc o nouă naștere către o a treia viață!
Din moment ce m-a sunat dl Delassus, îndrăznesc în sfârșit să-i trimit ultimul meu text, pe care l-am denumit deocamdată «Cum să îngrijim bebelușul-eu» sau poate: «Pentru persoanele care nu au avut șansa de a se naște în condiții maternologice», din care tocmai ați auzit un fragment.
Marți este ziua liberă a prietenei mele care vine să mă ajute cu menajul, cumpărăturile, cinema și fiindcă îmi este o foarte bună prietenă, îi spun vestea cea mare, iar ea îmi povestește cum duminica precedentă s-a rugat pentru mine: «Viața este prea grea pentru ea. Sunt foarte atașată de ea, dar dacă trebuie să plece, trebuie să accept acest lucru … Dar dacă puteți face ceva ca să-i redați gustul vieții, Vă rog să o faceți.»
Era foarte fericită. Eram la piață când sună dl Delassus, tocmai citise textul și vroia să-mi vorbească. Îl sun și eu când ajung acasă, căci eram curioasă să știu cum a hotărât să mă invite. «Ah, n-a fost ideea mea, ci a lui Lucky, ieri la prânz». Semnele de leagă – În timpul siestei mele obișnuite, prietena mea face niște cumpărături în cartier. Când mă trezesc, tot în oraș era, ceea ce m-a indispus. La întoarcere, este foarte încântată: «V-am cumpărat un cadou, ca să sărbătorim vestea!» Și vad ditamai sacul ! Oare ce-o fi in el, mă gândesc eu cu teamă. Stăteam pe canapea, iar ea în fața mea în picioare, și dintr-o dată se petrece ceva în mine, greu de descris. Mă simt blocată, cu conștiința tulburată de o forță care mă cuprinde. Și furia a durat și-i spun răutăți teribile prietenei mele. Nu-mi amintesc nimic. Habar n-am de ce mi se întâmplă. Am senzația că sunt doborată. Nici nu mă uit la cadou. Pleacă siderată.
Seara mă întorc la bebelușul meu timp de două ore. Revine un vis mai vechi, de mai bine de 35 de ani: «Mă aflu într-un fel de hangar, alături de un bărbat, un bărbat cunoscut, dar nu știu exact cine. În tavan, sunt fixate foarte niște cârlige de care atârnă măruntaie sângerânde. Văd ascunsă printre ele o fată moartă. El nu o vede, simt că îl enervez, privesc din nou, și o văd cum începe încet să se miște.»
Trebuie să fi asistat la nașterea surorii mele, alături de tata. Cred că nu mi-au spus nimic, a fost ca un tunet pe un cer senin. Mi-a luat locul dintr-o dată! Surioara mea care purta prenumele mamei mele!
Gandindu-mă din nou la bunica mea care se pare că m-a salvat, îmi aduc aminte … casa ei era tristă și sumbră, nu-mi plăcea să ma duc acolo decat pentru porcușorul de Guineea care se ascundea sub mobila din bucătărie. Oare bunica era mândră că era bunică? Oare s-a interesat numai de bebeluș și nu și de ființa Laurence? Oare a venit să o vadă pe surioara mea, entuziasmată de cadoul pe care mi-l face cu ocazia acestei nașteri? Oare am făcut un amalgam dramatic, noutate- entuziasm-emilinare – și spun dramatic pentru că simt că mor în fața a ceea ce este minunat pentru ceilalți; pentru că mă cred mai inexistentă pentru cei din jur.
Aceeași situație și cu prietena mea: se bucură la ideea că îmi face un cadou pentru a sărbători o veste bună, neașteptată. De bună credință, revela factorii care au constituit structura mea profundă. Deci nu era nimeni care să îmi înțeleagă suferința și să mă consoleze. Am plâns atat de mult după nașterea asta, încat m-au obligat să mănanc singură în bucătărie și nu ca de obicei, pe cel mai înalt scaun al mesei familiale. Asta o știu de la fratele meu mai mare, care atunci avea șase ani.
Știu ca demult că am luat hotărârea de a nu mă mai lăsa iubită și nici de a iubi. (Nu-mi amintesc să fi plâns decât o dată, la cinema) Să fie oare o vestă de salvare? Salvare făcută în durere. Avem numai 2 ani și mi-am dezvoltat, dintr-un exces de durere infantilă, un handicap al dragostei.
Această revenire mi-a arătat de ce nu am putut niciodată să apreciez cadourile. Excepție face o brățară oferită de soțul meu când am împlinit 40 de ani. O alesese cu grijă și se plia perfect pe ființa mea profundă.

17 septembrie
Vis: «Văd un burete mic verde dreptunghiular. Ca să șterg dificultățile cu tatăl meu … Erau 4 puncte.» Și iată-mă în drum către bebelușul-eu, timp de două ore. Regăsesc, destul de repede, un vis marcant, foarte vechi: «Stau întinsă într-un pat mare, în stânga unei femei, într-o cameră frumoasă, iar pe pat este o pătură groasă din satin alb. Tocmai mă născusem. La dreapta acestei femei se află un bărbat care ține în mână un cățeluș. Cele două persoane se ceartă, amândoi furioși. Peste măsură. După un timp, bărbatul se îndreaptă către marginea patului și cearta continuă, simt că vorbesc de mine. Apoi se deplasează în dreapta mea fără să mă privească nicio clipă, se apleacă asupra mea, către femeia care continua să țipe și face în așa fel încat cainele îi sare în față. Apoi iese.»
Prima lecție învățată: degeaba plâng, oricum nu vor auzi nimic în vacarmul ăla. Mai bine dispar să nu iau vreo lovitură.
A doua: respingere totală.
A treia: bărbații pot pleca, femeile nu.
Trei senzații, toate la originea unui comportament nevrotic.
Mi-au trebuit alte două ore să înțeleg că trebuia să o iubesc pe fetița care vroia să fie de fapt băiat și nu să îi spun: «Încetează să-ți mai dorești să fii băiat!»

7 octombrie
M-am trezit prost dispusă, stare pe care o cunosc de multă vreme. Pretext la tot, ascunsă și care durează pană seara.
Vis: «Cineva nu este mulțumit pentru că altcineva a luat bebelușul-eu în brațe ca să-l consoleze; de fapt trebuie să se întâmple mai târziu!»
Bebelușul-eu nu avea nevoie de consolare ci de felicitări. Cum m-aș fi ocupat de copiii mei fără el, așa fetiță trumatizată fiind? Ce aș fi făcut toată viața fără această structură secretă constructivă, ca să mă descurc în societate. Aș fi putut trăi eu în Romania, fără să mă epuizez, navigând 12 ani și creând un site și o asociație capabilă să funcționeze fără mine?

Fetusul aspiră la Iubire, iar Forța care sălășluiește în el Iubește.
Orice senzație este cea a unei Prezențe infinite.
Privirea interioară a copilului care tocmai s-a născut este traversată de Viața Divină și poartă Iubirea Divină.
Să facem tot posibilul ca să o primim.

Prima privire, prima extremitate a vieții umane, o întâlnește pe ultima.
Unul este conectat încă la Cer pentru câteva ore,
Celălalt este deja conectat, uneori în ultimele clipe, cu puțin înainte de a se stinge.
Pregătiți-vă cu grijă și lăsați-vă impregnați de aceste priviri, știind că sunt traversate de IUBIRE.
Permiteți acestei Forțe să vindece vechile răni.

Laurence Demairé
Presedinte Fondator BBB