Direct la continut

Maternologia


50 de concepte de baza in maternologie

DRAGOSTEA MATERNÃ – consideratã drept afecţiune naturalã a mamei faţã de copilul ei, aceastã dragoste nu este nici determinatã de instinct nici programatã genetic. Ea dezvãluie procedee ale maternitãţii psihice şi îndeosebi ale transferului Originarului pe care îl exprimã. Maternologia studiazã acest aşa numit efect al naturii, precizându-i originea şi modalitãţile.

ANTROPOLOGIE – definitã ca ştiinţã generalã despre om, antropologia – adesea limitatã la studiul caracterelor biologice sau al particularitãţilor etnologice – trebuie sã-şi extindã investigaţiile şi asupra factorilor umani fundamentali: originea, naşterea, etapele dezvoltãrii, dobândirea genului, geneza rolurilor parentale. In aceastã privinţã, maternologia este, de asemenea, o ramurã a antropologiei.

ATASAMENTUL – pierderea condiţiilor totalitãţii prenatale care structureazã fiinţa umanã, o determinã sã se ataşeze de persoana care ii reechilibreazã unitatea corporalã şi psihicã; în mod reciproc, mama se ataşeaza de copilul cãruia îi daruieşte aceastã totalitate, cãci restituirea ei de cãtre bebeluş o restabileşte în propria ei totalitatea. Astfel, ataşamentul nu înseamnã nimic programat, ci izvorãşte din ciclul dãruirii.

AUTOATRIBUIREA MATERNITATII – al treilea stadiu al maternogenezei în cursul cãruia tânãra îşi poate adjudeca posibilitatea de a fi mamã şi mai ales posibilitatea de a deţine capacitatea maternitãţii. Aceastã auto-atribuire are acelaşi sens şi acelaşi nivel ca şi recunoaşterea apartenenţei la gen.

FERICIREA – in maternologie, sensul acestui cuvânt este precis. Fetusul uman înregistreazã omogeneitatea vieţii prenatale normale şi vine pe lume cu o structurã corticalã şi o memorie a corpului marcate de experienţa totalitãţii. Aceasta înseamnã cã îngrijirea acordatã nou-nascutului transpune stadiul lui original în posibilitate natalã originarã. Astfel, fericirea, efect al plenitudinii, este cu adevãrat originea omului.

CARENTE DE TRANSFER – transferul matern cãtre copil presupune manifestarea stadiilor maternogenezei. Aceste stadii pot fi insuficiente sau inadecvate, unul sau altul dintre acestea fiind deficient, deturnat sau compensat. Ceea ce corespunde celor trei tipuri majore de carenţã de transfer.

CONDITII ORIGINARE – ansamblul condiţiilor necesare posibilitãţii trãirii totalitãţii. Sunt necesare naşterii psihice a bebeluşului dar şi apariţiei sentimentului şi condiţiilor materne. Este vorba despre un eveniment sincretic, neputând vorbi aici despre ataşamente şi obiectivele eului.

CONFIRMAREA DIN PARTEA TATALUI – al patrulea stadiu al maternogenezei, pe parcursul cãruia fiica cere tatãlui recunoaşterea posibilitãţii materne. Rãspunsul patern pozitiv, care are drept efect înscrierea dorinţei de a avea copii în realitatea efectivã, dã forţa de a fi mamã.

CICLUL DARUIRII – în urma lucrãrii inaugurale a lui Marcel Mauss (1923 – 1924, reed. 1989) se disting trei faze ale dãruirii: actul de a dãrui, actul de a primi şi actul de a înapoia darul. Recunoscutã mai întâi de studiile sociologice, aceastã situaţie se aplicã, de asemenea, relaţiei mamã-copil, în cadrul cãreia constituie un proto-limbaj care face trimiteri la funcţia simbolicã a schimbului de totalitate.

DEPRESIE MATERNA – ceea ce numim depresie maternã este un efect inevitabil al oricãrei dificultãţi materne. El rezultã din suferinţa provocatã de lipsa elanului de a dãrui copilului şi din culpabilitatea ulterioarã. Depresia observatã, departe de a fi un diagnostic şi un obiect al îngrijirii terapeutice, este un simptom care trimite la cauze ce trebuie identificate (îndeosebi prabuşirea psihicã) şi care vor determina terapia.

DIANALIZA - modalitate terapeuticã maternologicã care se referã îndeosebi la grupul terapeutic. Acesta preia proiecţiile mamei susceptibile de a atinge copilul, şi le înapoiazã înţelese şi detoxifiate. Mecanismul este asemãnãtor celui descris de Bion cu privire la mama însãşi (funcţia alpha şi elementele beta).
(Jean-Marie Delassus, Sens de la maternité, 3e ed. Dunod, 2007)

DAR – Mecanism esenţial al actualizãrii totalitãţii, darul este adaptat îndeosebi nevoii natale a copilului. Totalitatea nu este un lucru, ci o trãire. Dacã poate fi cãutatã în mod libidinal în substanţele care restabilesc o omogenitate biologicã, atunci ea se regãseşte cu siguranţã la nivel psihic în intenţionalitatea spontanã de a o dãrui şi în posibilitatea de a da dovadã de dãruire.

PRABUSIRE MATERNA – sentiment indicibil de iminenţã mortalã a dislocãrii sinelui. Teama de a nu ajunge în aceastã stare o face pe femeie sã o trãiascã înainte de a se realiza şi este efectivã chiar înainte de a se manifesta. Aceastã experienţã extremã poate fi latentã în timpul sarcinii şi se poate declanşa la femeie în faza terminalã a naşterii propriu-zise.

EPIGENEZA UMANA – nu numai evoluţia speciilor determinã apariţia omului ci (pe acest mecanism de fond si de aparitie a ordinului mamiferelor) faptul cã specificitatea vieţii intrauterine este înregistratã de un cortex suplimentar nedeterminat genetic. Aceastã epigenezã completeazã filogeneza şi determinã apariţia fiinţei umane.

FANTASME ORIGINARE – distinse de Freud dintr-un ansamblu mai general, anumite fantasme se referã la origine şi joacã un rol esenţial în constituirea psihismului şi a stadiilor sale inconştiente : scena primitivã, diferenţiere sexualã, castrare, viaţa uterinã sau originarã. Aceste patru fantasme corespund destul de exact stadiilor maternogenezei.

GRUP DE TRANSFER – ansamblu de terapeuţi reuniţi în acelaşi spirit al înţelegerii şi acompanierii mamei aflate în dificultate. Acest grup, care favorizeazã stabilirea condiţiilor originare, nu reprezintã obiectul de transfer al pacientei, ci mediatorul care favorizeazã transferul sãu matern cãtre bebeluş.

IDENTITATE MATERNA – maternitatea este o întalnire de dragoste pentru care o femeie are nevoie de întreaga sa identitate şi de un coeficient puternic de valorificare personalã. O femeie nu se poate vizualiza mamã sau nu poate deveni mamã dacã se subestimeazã sau dacã anturajul o subestimeazã. Grija pentru pãstrarea identitãţii materne este un act de prevenire a dificultãţii materne.

INCONSTIENT FORMAL – se cuvine sã adãugãm noţiunii freudiene de inconştient pulsional o altã noţiune şi anume inconştient de tip fundamental, însã de naturã formalã. Ca şi consecinţã a refulãrii lumii originare din cauza matricidului, «forma» generalã a percepţiei se modificã şi se orienteazã în investirile obiectului eului.

INSTINCT MATERN – introdusã de moralismul secolului XIX, aceastã noţiune nu este totuşi respinsã de femei: în lipsa altui termen, îşi însuşesc aceastã noţiune considerând cã ea corespunde unei dovezi de sentimente şi elan natural pentru copil. Insã, în plan obiectiv, trebuie sã luãm în considerare, în locul instinctului, o formaţiune psihicã dobânditã.

BOLI MATERNE (TRANSFEROZE) – faptul cã maternitatea psihicã tine de structura psihicã și nu de un instinct explică contingența acestei maternități. Suferința de care dă dovadă o femeie și dificultatea ei sau incapacitatea ei de a fi mamă pot duce la o veritabilă boală maternă. Termenul de boală nu este exagerat, mai ales atunci când se aplica transferozelor, adică anomaliilor care pot afecta capacitatea de transfer necesară pentru a stabili posibilitatea maternă.

BOLI ALE NASTERII – nașterea unui copil și venirea lui pe lume determină o naștere psihică care trebuie să fie completată printr-o naștere psihică. Aceasta se întâmplă în cadrul unei relații materne și depinde de transpunerea psihologică a datelor biologice ale totalității prenatale.

MATERN – totalitatea actelor mamei trebuie caracterizată în raport cu umanitatea maternității. Cuvântul matern permite caracterizarea stării relative la capacitatea și mijloacele specifice pentru a asigura totalitatea necesară nașterii psihice și dezvoltării copilului. Din acest moment, matern înseamnă tot ceea ce asigură transferul Originarului sub forma ciclului dăruirii.

MATERNITATE PSIHICA – maternitatea umană nu se poate rezuma la latura ei fizicã, nu mai mult decât a-i atribui ansamblul reacțiilor psihologice pe care le suscită. Fiind o stare a inconştientului, structuratã de etapele maternogenezei, maternitatea psihică este un proces de transfer al totalității originare care se manifestă sub forma capacității de a dărui.

MATERNOGENEZA – patru stadii, ce corespund celor patru fantasme originare scoase la lumină de psihanaliză, par să organizeze geneza maternității psihice: constituția Originarului, ruptura sincretismului, auto-atribuirea maternității și confirmarea de către tată. Totalitatea acestor stadii și a parcursului lor constituie maternogeneza.

MATERNOLOGIE – 1987; din rad. maternité și – logie. Didact. Demers terapeutic care se atașează dimensiunii psihice a maternității și care ia în considerare dificultățile relației mamă – copil. (Le Grand Robert al limbii franceze, ediția 2, Paris, nov. 2001).

MATRICID – stadiu critic esenţial al psihogenezei care corespunde fazei opoziţiei şi care conduce la perioada preoedipianã. Copilul reproşeazã mamei faptul cã nu mai reprezintã întreaga maternitate, în asigurarea necondiţionatã a originarului. Prin urmare, îşi respinge mama şi interiorizeazã latura maternã. In acelaşi timp, distruge totalitatea care caracteriza viaţa preoedipianã şi care era asiguratã prin prezenţa celuilalt.

MALTRATARE – ciclu al violenţei care se substituie ciclului dãruirii când acesta este imposibil. A nu putea sa dãruim reprezintã o suferinţã, a cãrei vinã o punem pe seama celuilalt, cãruia nu putem sã-i daruim. Celãlalt, manifestând eşecul donatorului, suscitâ acestuia o violenţã spontanã şi complet imprudentã. Inconştienţa actului de maltratare şi aspectul ei de reacţie reflexã caracterizeazã maltratarea.

MAMA – definiţia clasicã: «femeie care a dat naştere unuia sau mai multor copii». Aceastã definiţie trebuie înteleasã, la nivel uman, prin extrapolare la naşterea psihicã. Mama, fie cã a nãscut, fie cã nu, reprezintã femeia care procurã în mod obişnuit şi transferã condiţiile originare ale trãirii totalitãţii postnatale.

NASTERE PSIHICA – act şi perioadã care succed aducerii pe lume şi care sunt necesare nou-nãscutului pentru a-şi dezvolta viaţa natalã. Este vorba, în aceasta fazã, de viaţa originarã, de dobândirea mijloacelor de trai, de simţire şi percepţie conform unei optici care creeazã în aceastã lume posibilitatea de a prelungi totalitatea originalã printr-o relaţie sincreticã de bazã cu celãlalt.

NEURONTOGENEZA – elaborarea prenatală a trăirii totalității care structurează zonele neuronale ale cortexului, nedeterminate genetic (arii numite „asociative”). Această neurontogeneză se sustrage determinismului filogenetic și adaptărilor sale naturale: face posibilă existența conform unei dimensiuni calificate umane în măsura în care omul se află într-o existență în care ființa sa reprezintă o totalitate a trãirii.

NEVROZE DE TRANSFER – maternogeneza stabilește posibilitatea transferului matern pe baza a patru stadii de elaborare a maternității psihice. Aceastea pot fi însă influențate sau alterate de elemente libidinale sau fantasmatice care interferează cu ele. Nevroza de transfer care rezultă poate, de asemenea, să complice o carență de transfer latentă.

ORIGINAR SI CONSTITUIREA ORIGINARULUI – originarul este perioada postnatală pe parcusul căreia datele biologice care asigurau fetusului experiența totalității sunt preluate și transformate în elemente psihice, și aceasta prin totalitatea prezentată de mamă și extrapolată în prezența lumii. Originarul stabilește această perioadă în același timp cu primul stadiu al maternogenezei.

PARENTALITATE – mama și tatăl nu sunt părinții copilului doar pentru că îl concep, creează și îl aduc pe lume. Dincolo de această înrudire fizică intervine împărtășirea totalității cu care copilul vine pe lume, ca o exigență și o nevoie izvorâte din natura ființei sale natale. Ceea ce definește cu adevărat parentalitatea este înțelegerea ființei totale a copilului, și nu măsurile educative.

PATERNITATE PSIHICA – modalitate a relaţiei tatã – copil care transcede şi împlineşte paternitatea fizicã şi genealogicã. Cuprinde douã etape: prima, precoce, debuteazã prin depãşirea scenei originare, ceea ce duce la instalarea unui ciclu al dãruirii ce include pe mamã şi copil. A doua, mai târzie, o constituie rãspunsul la nevoia specificã a copilului, când, dupã producerea matricidului, îşi îndreaptã atenţia cãtre figura tatãlui.

TATA – definiţia clasicã a tatãlui este asemãnãtoare definiţiei mamei: «om care a procreat şi care a dat naştere unuia sau mai multor copii». Nu ne putem însã limita la aceastã versiune. Tatãl, chiar dacã a procreat sau nu, este cel care rãspunde, din poziţia sa de bãrbat, necesitãţii ca nevoia de totalitate a copilului sã fie înţeleasã, recunoscutã şi legitimatã. Legea tatãlui nu este fondatã şi echitabilã decât pe aceastã bazã. Astfel, tatãlui agent i se substituie cea mai justã realitate a tatãlui intim.

PREMATURIZARE – ipotezã general recunoscutã fãrã o altã demonstraţie în afarã de dovada stãrii de incapacitate motorie a nou-nãscutului. Dar aceastã stare – observatã împreunã cu prezenţa competenţelor senzoriale precoce – nu aratã un defect al maturizãrii. Este datoratã disocierii arcului reflex senzorial-motor, produsã prin interpunerea elementelor totalitãţii prenatale înscrise în zonele corticale neprogramate genetic.

PREOEDIPIAN – perioadã anterioarã instalãrii complexului Oedipian şi, prin urmare, triangulãrii oedipiene. In mod clasic, este identificatã drept moment al dezvoltãrii sexualitãţii infantile. Aceastã concepţie neglijeazã faptul esenţial cã în aceastã perioadã se instaleazã percepţia originarã a copilului, adicã capacitatea lui de a recunoaşte şi a trãi totalitatea în prezenţa lumii, a celuilalt şi în prezenţa de sine.

PROTO-PRIVIRE – primul gest de ridicare a privirii, în general imediat post-natal, de o extraordinarã intensitate, când copilul nu vede încã nimic precis, ci dãruieşte privirii pãrinţilor, într-un mod emoţionant, acea cãutare a stãrii de omogenitate şi de viziune interioarã care pânã atunci îi aparţineau şi care au fost brusc întrerupte de venirea lui pe lume.

PSIHOLOGIA ALAPTARII – alãptarea (fie cã e vorba de sân sau biberon) nu înseamnã numai un act alimentar, ci şi stabilirea unei legãturi dintre mamã şi copil. Implicã, în acelaşi timp, restabilirea stãrii corporale de bine şi experienţa înnoitã a totalitãţii regãsite în şi prin darul matern. Astfel, copilul se aflã deopotrivã la sânul hrãnitor şi la sânul prezenţei. Pe parcursul unei alãptari normale au fost identificate trei faze.

RELATIA DE MEDIU – relaţia de mediu este o stare de intenţionalitate împãrtãşitã între mai multe persoane, astfel încât omogenitatea psihologicã astfel stabilitã permite accesul la niveluri de sine originare, de obicei refulate şi investite în relaţii de obiect compensatorii.

RUPTURA SINCRETISMULUI – sincretismul care unea, într-un amestec de vieţi, pe mamã şi copil, nu poate dura dincolo de o anumitã limitã. Mama trebuie sã educe copilul, iar acesta rãspunde prin proteste de independenţã. In orice caz, copilul doreşte sã pãstreze şi sã controleze el însuşi nevoia de totalitate. Ceea ce duce, prin actul matricidului, la ruptura sincretismului; acesta constituie, de asemenea, al doilea stadiu al maternogenezei.

SCENA ORIGINARA – acest concept, elaborat pe baza modelului scenei primitive, justificã proba la care este supus bãrbatul devenit tata şi anume, cuplul mamã-copil. In acel moment, îşi dã seama cã nu el este mama şi cã nu mai este copilul care beneficiazã de mamã. Aceasta reactualizare a renunţãrilor infantile poate conduce la dorinţa violentã sau la depãşirea situaţiei, învestind-o; şi atunci se declanşeazã mişcarea iniţialã a paternitãţii psihice.

TERITORII CORTICALE LIBERE – parte importantã a cortexului uman care nu este programatã genetic şi care corespunde «ariilor asociative». Acestea sunt în general considerate sub unicul unghi al funcţionãrii postnatale. Se cuvine sã descriem activitatea lor încã de la maturizare şi în funcţie de capacitatea lor de a integra experienţa totalitãţii biologice prenatale: ceea ce duce la naşterea omului cu o structurã epigeneticã ce corespunde sensului totalitãţii.

TERAPEUTICA FARA INTERVENTIE – transferul Originarului şi manifestarea capacitãţii de a dãrui nu se pot prescrie. Astfel, îngrijirea dificultãţii materne implicã protejarea spontaneitãţii mamei. Terapeutica trebuie sã ţinã cont de aceastã necesitate şi sã se adapteze acestui câmp clinic specific, în primul rând fãrã a interveni, ci doar fiind prezent în mod deliberat.

TOTALITATE – în cadrul unei sarcini normale, omogenitatea condiţiilor vieţii prenatale plonjeazã fetusul în experienţa totalitãţii vitale. Aceasta, înregistratã de teritoriile corticale libere, devine o nevoie specificã ce redeterminã fundamentul animal în fiinţa umanã. «Uman» înseamnã: având un sens suplimentar, cel al totalitãţii, care va trebui apoi sã dobândeascã modalitãţile sale psihice.

TRANSFER MATERN AL ORIGINARULUI – copilul care vine pe lume are nevoie de o continuare a vieţii sale originale de totalitate; mama care aduce acest copil pe lume are nevoie sã-i ofere totalitatea, care înseamnã acea viziune conform cãreia ea l-a dorit. Astfel, se realizeazã transferul necesar şi dorit al totalitãţii de la mamã cãtre copil. Acest transfer matern este un transfer al Originarului matern.

TRAUMATISM NATAL – naşterea supune copilul la o creştere violentã a tensiunilor legate de afluxul stimulilor externi. Este o prima viziune a traumatismului natal. Aceasta are drept cauzã faptul ca nou-nãscutul este plonjat într-un univers aproape în totalitate diferit faţã de totalitatea din care vine. Prin urmare, traumatismul natal este, în esenţã, ceea ce afecteazã totalitatea trãirii.

VIDEOCLINICA – utilizarea în scop medical a mijloacelor de înregistrare videoscopicã în vederea abordãrii semiologice şi stabilirii diagnosticului. Aceastã tehnicã, indispensabilã în observarea relaţiilor mamã-copil, permite vizualizarea la o vitezã foarte micã, cu stop-cadru, reluarea scenelor şi apoi studiul în grup. Cu aceastã ocazie, terapeuţii îşi pot exprima afectele şi pot dobândi o experienţã mai obiectivã şi împãrtãşitã.

VIATA FETALA – existenţa umanã începe în timpul vieţii fetale şi se determinã, în mod epigenetic, în aceastã perioadã. Precocitatea funcţiilor senzoriale permite resimţirea calitãţilor omogene ale mediului vital, care sunt înregistrate de pãrţile neprogramate ale cortexului. Astfel, totalitatea originalã pãstratã în minte structureazã ulterior natura şi nevoile fiinţei umane.

VIZIUNE INTERIOARA – stadiu fetal al percepţiei care, fãrã a avea legãturã cu nicio formã distinctã, priveşte în mod direct totalitatea ambiantã. Aparenţa nedefinitã, însã nelimitatã, provine din preluarea şi transcrierea omogenitãţii globale a mediului prin activitatea senzorialã generalã.