Direct la continut

Maternologia


Cum devenim taţi?

Pentru a putea spune că ştim ceva despre bărbat şi femeie, trebuie, din punctul de vedere al domnului Delassus, să revenim la copilul nou-născut.
Nou-născutul este de genul neutru, de genul premergător diferenţierii sexelor, deoarece se află în perioada postnatală când încă există într-un fel de totalitate, aici trăind o relaţie, şi aceasta totală, cu lumea.

Până la vârsta de trei ani, în medie, nu există sexualitate infantilă, ci o senzualitate intensă şi o activitate susţinută de căutare instinctivă a plăcerii; ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru. La bebeluşi între sexul masculin şi sexul feminin se instaurează o egalitate absolută. Părinţii sunt cei care îşi proiectează sentimentele asupra copilului, cu riscul de a vătăma inconştientul acestuia.

Dragostea pentru autonomie

Dragostea mamei, dragostea pentru mamă au un concurent puternic şi anume dragostea pentru autonomie.
Această dragoste apare în momentul în care copilul a devenit aproape pe deplin capabil să acţioneze, a crescut, s-a dezvoltat, iar în creierul său - lucru important - datorită integrării vieţii curente, zonele de neuroni create în surplus s-au asociat în mod eficient. Acestea au reţinut experienţa din perioada copilăriei timpurii care a situat la loc de cinste mama, corpul şi lumea. Copilul este mult mai puţin nevoit să recurgă la ajutorul mamei. Se crează legături între toate simţurile şi motricitate, între percepţii, nevoi şi fapte.

Drept urmare, doar dacă părinţii îi doresc cu adevărat autonomia, bebeluşul de ieri va cotrobăi peste tot, se va căţăra oriunde, va pune mâna pe orice. Este vârsta ravagiilor. Îi e foarte greu să fie ascultător la această vârstă, deoarece sentimentul absolutului, al totalităţii, pe care l-a trăit în pântecele mamei şi pe care aceasta l-a prelungit prin îngrijirile ei atente, constante şi pline de dragoste, acest sentiment, după cum spuneam, i-a rămas în minte. Dacă nu reacţionează astfel, părinţii ar trebui să se îngrijoreze: este vorba poate de un copil prea docil, prea dependent de mama sa sau de un copil abandonat din punct de vedere psihic.

„Moartea” mamei

Până acum mama îndeplinea pentru bebeluşul său condiţiile totalităţii, iar copilul era protagonistul natural al acesteia. Nevoia de educaţie vine să distrugă acest echilibru. Trebuie subliniat faptul că dacă nu îl învăţăm pe copil să ceară şi să se confrunte uneori cu câte un refuz, acesta va rămâne mult timp o fiinţă care vrea să aibă totul.
Pe de-o parte, mama se opune din ce în ce mai mult acţiunilor copilului şi nu îi mai dă aceleaşi lucruri, pe de altă parte, copilul nu mai poate să facă orice, iar mama nu mai face totul pentru el. Mama este chipul vieţii pentru copil, o viaţă pe care a pus stăpânire pentru a şi-o însuşi înăuntrul creierului său. Aceasta şi nu alta este mama din creierul copilului. Dacă mama începe să nu mai corespundă acestei noţiuni de bază, se impune următoarea concluzie: ea trebuie alungată. Până atunci mama şi copilul făceau parte dintr-o combinaţie fundamentală de care el avea nevoie, ea nu era diferită faţă de el, ea era chiar el. Or mama apare acum diferită, este altcineva. Şi în acel moment, mama din copilăria timpurie dispare! Se produce „matricidul”! (Şi astfel ne vom încăpăţâna să credem că mamele sunt în mod natural mame). Rămânem fideli mamei pe care o avem pentru totdeauna în străfundurile minţii şi păstrăm astfel spiritul matern pe care îl întruchipa.

Până la urmă, bebeluşul este cel care moare

Pentru copil, dimpotrivă, acest „matricid” este ca un fel de sinucidere. De vreme ce nu îşi mai găseşte mama, este singur. Pînă acum, nu ducea grija existenţei proprii, nu avea voinţă, chiar era scutit de a vrea ceva. Mama îi dă copilului realitatea fără ca acesta să trebuiască să îşi pună în joc voinţa. De la ea obţine o realitate firească, dar încă nu este vorba de realitatea sa personală.

Apariţia voinţei personale atrage după sine sfârşitul copilăriei timpurii. Copilul îşi năruie viaţa. „Matricidul” nu a ucis-o pe mamă, ci pe copilul de până atunci. Această dispariţie a sinelui corespunde fenomenului pe care îl numim prima refulare. Iar această dispariţie produce inconştientul (ea se produce către vârsta de aproximativ 5, 6 sau 7 ani). Matricidul se întinde într-un interval care începe cu perioada lui „nu” şi se termină, dacă totul decurge bine, cu producerea inconştientului; este trecerea către vârsta raţiunii. Deoarece copilul care îl înlocuieşte pe cel ce a dispărut are alte dimensiuni. Merge pe linia copilului precedent, însă nu ştie care este linia pe care o continuă.
În vieţile noastre inconştientul îi va lua locul prin vise, uitări, lapsusuri, boli, voinţa de a putea şi de a avea. Modul lui de funcţionare este simplu: caută în continuare şi pentru totdeauna totalitatea.

Uimirea copilului provocată de această dispariţie, cea produsă de „matricid”, este evidentă în momentele de furie: el perseverează, trişează, exagerează cu voinţa lui. Ceea ce era mai important, totalitatea, a dispărut. Va începe să o aştepte, să spere, intră în dimensiunea temporală. Este sigur că ceea ce s-a pierdut va reveni până la urmă, dacă nu, ar fi de nesuportat. Această speranţă are un nume: ziua de mâine.

Cum este construit eul

Acum se instalează încetul cu încetul diferenţa dintre fete şi băieţi.
Primele forme ale eului, să ne amintim, încep să fie schiţate începând din luna a şasea aproximativ. Eul preia controlul pentru a realiza totalitatea pierdută. Eul reprezintă voinţa de a fi totul. Natura totalitară a eului maschează efectul de depresie care ar fi trebuit să afecteze copilul ca urmare a pierderii copilăriei timpurii. Cu timpul, îngrijorarea eului se poate manifesta prin vorbe de genul „când o sa fiu mare”, dar să aştepţi ceva neştiut şi despre care nimeni nu ştie când se va întampla, este totuşi un chin. Multe proiecte pot fi elaborate pe ascuns, dar eul are nevoie de ceva concret şi asta imediat. Se va ajunge la identitatea sexuală - există pe de-o parte bărbaţii, pe de alta, femeile -, aceeaşi divizare apare, de altfel, peste tot, copilul şi-a dat seama de acest lucru.

În perioada copilăriei timpurii, realitatea eului este de genul neutru, genul totalităţii care se situează dincolo de diferenţe. Într-o bună zi, eul se simte constrâns să se recunoască într-o particularitate, în jumătatea unui Tot! Va fi nevoie ca doar o jumătate a totalităţii să poată deveni totală!

Alegerea masculinului

Copiii se confruntă aşadar cu o alegere a genului. Este ceva dur, însă pentru ei e o soluţie de primă necesitate. Protejaţi de coconul matern, de braţele tandre ale mamei, pruncii erau până atunci nişte adevăraţi regi. E o situaţie pe care oricine şi-ar dori-o, dar care ar deveni negativă dacă s-ar prelungi.
Ceea ce trebuie menţionat aici este coexistenţa „matricidului” şi a alegerii genului, care se realizează diferit de la un copil la altul. Pruncul dispare treptat şi în acest timp are loc şi alegerea genului, pas cu pas. Este vremea primei ambivalenţe. Viaţa organizează în surdină, cu migală, o singurătate acceptabilă.

Copiii îşi pun multe întrebări cu privire la diferenţa dintre sexe, foarte devreme şi de multe ori pe ocolite. Ei au nevoie de răspunsuri aşa cum noi avem nevoie de hrană.

Lucrul acesta se întâmplă în măsura în care părinţii le acceptă încercările şi întrebările şi le dau explicaţii simple cu naturaleţe. Şi le vor da aceste explicaţii în repetate rânduri, deoarece copiilor le este foarte greu să creadă mai întâi şi să accepte pe urmă că nu pot să aibă un cocoşel şi în acelaşi timp să spere că vor avea un bebeluş în burtică. În această perioadă este nevoie să le descifrăm întrebările, afirmaţiile sau atitudinile.
Subiectul nu trebuie abordat înainte ca el însuşi să vorbească despre asta. Ce consolare să răspunzi în ritmul întrebărilor copilului tău pentru ca mai târziu băiatul să ajungă la certitudinea că are totul, da Totul, pentru a fi tată, iar fata că si ea are totul pentru a fi mamă! Astfel vor începe cu dreptul în viaţă, ştiind că fiecare deţine o bucăţică din puzzle, care le permite să se unească într-un cuplu. Iată aici posibilitatea întâlnirii amoroase.

Întâlnirea cu ceea ce acceptăm să fim este o încercare de lungă durată care nu se încheie întotdeauna cu ceea ce este considerat a fi normal: alegerea genului care corespunde sexului pe care îl ai.

Pentru fete, totul reprezintă o continuitate naturală faţă de copilăria timpurie. Ele se recunosc în genul mamelor, genul care face bebeluşii si asta le oferă o imensă bucurie suavă şi profund inconştientă.

Şi băiatul ar vrea să poată fi capabil de a reproduce perioada binecuvântată din copilăria timpurie prin aducerea pe lume a bebeluşilor. De fapt, el nu ştie nimic despre asta, însă trebuie să constate ceea ce este evident, şi anume că acest lucru nu este posibil. El va reacţiona bineînţeles faţă de această imposibilitate, ceea ce se va manifesta în diverse feluri. De cele mai multe ori, el va proiecta realitatea sa de subiect castrat asupra persoanei fetei şi va denigra absenţa penisului la aceasta. Un mod de manifestare la fel de des întâlnit, chiar paralel, este convergenţa forţelor resentimentului (faţă de faptul că nu poate avea bebeluşi) în constituirea unui eu care se vrea a fi puternic şi deasupra tuturor lucrurilor. Ceea ce înseamnă, iar acest lucru trebuie subliniat, că îşi va atribui singur propria lui origine: el este ceea ce este ; altfel spus pentru un băiat, nu există altfel de origini decât eul : el este propria sa origine.

Băiatul prin urmare s-a abătut de la originea sa reală în favoarea originii pe care şi-o atribuie singur. Diferenţa dintre sexe devine o diferenţiere a genurilor prin care masculinitatea puternică a noii origini pe care şi-a clădit-o în calitate de bun propriu şi personal, presupune dominarea feminităţii înţeleasă ca simbol al castrării.

Din acel moment, maternitatea devine dependentă de paternitate şi de legea inerentă noii origini. Copilul, botezat în Numele Tatălui care l-a creat, va face obiectul atenţiei acestui terţ separator pe care îl reprezintă, iar la momentul potrivit, după ce va fi folosit capacităţile materne ale femeii, îşi va recupera bunul.

Inconştientul tatălui nu este deci de aceeaşi natură ca cel al mamei, pare modificat de o anumită putere, aceea a băieţelului care, crede el, decide să deplaseze originea în timp, în vreme ce femeia îl păstrează în natura sa din cele mai vechi timpuri. Iar aceasta este o distincţie discriminatorie. Între origini se duce o competiţie şi o luptă: căutarea supremaţiei ca urmare a antinomiei lor.

Ambivalenţa paternităţii

Paternitatea psihică este aşadar mai complexă decât pare la o primă vedere. Bărbatul doreşte să-şi implanteze originea în centrul originii pe care mama la rândul ei o hrăneşte prin fiinţa sa. Se poate spune că el nu o tolerează pe aceasta decât aşteptând să şi-o însuşească.
Este vorba de o problematică de fond, deoarece reprezintă în mare măsură cauza nevrozei infantile, dar în primul rând poate fi un factor de dificultate maternă; de aceea chestiunea paternităţii ţine şi ea de sfera maternologiei.
De fapt, în ultimul timp poziţia tatălui s-a modificat, iar rolul său tinde să fie mai binevoitor, stabilindu-se printr-o anumită participare la naştere.
Atunci când va fi observat prima privire a nou-născutului, tatăl poate deveni sensibil, ca şi mama, la forţa chemării pe care o reprezintă acea privire. Poate fi total bulversat şi se poate schimba radical. Atins în nucleul inconştientului său fundamental, în el se poate trezi la viaţă un fel de maternitate care să îi hrănească bazele paternităţii. Tatăl se poate converti la originea sa reală şi poate ceda în favoarea celei refuzate. Poate astfel ocupa un loc mai esenţial împărtăşind acelaşi sens şi aceeaşi responsabilitate faţă de chestiunea originii. Adică poate fi în aceeaşi măsură ca şi mama cel care îi permite bebeluşului să se adapteze necunoscutului din noua lume în care a sosit, inclusiv în primele cinci luni. Această paternitate nu va fi o copie a maternităţii, ci un angajament personal.
Cu toate acestea, angajamentul tatălui va fi repede pus la încercare. Comunicarea dintre prunc şi mamă este deseori intensă. Chiar dacă tatăl vrea şi el să participe, nu se află în centrul scenei şi redevine copilul exclus care a fost odată, mama nefiind cu el ci cu pruncul, lucru pe care deja l-a suferit în copilărie. Trei suferinţe posibile: mai întâi nou-născutul îi ia soţia, apoi soţia îi apare ca ceva ce el nu va putea fi niciodată, o mamă, iar în final el redevine copilul de altădată. Pe scurt, se simte de trei ori abandonat sau trădat.
Atunci tentaţia este aceea de a reveni la poziţia asumată prin logica sa iniţială: „La origine sunt eu, eu posed mama şi copilul.” Ca nişte urme de praf de puşcă, mereu gata să explodeze, această tentaţie poate rămâne. Regăsim aici ambiguitatea de care era vorba la început. Spiritul îşi refuză orice slăbiciune. Bărbatul alege forţa cu toate stricăciunile şi abuzurile inerente acestei alegeri faţă de cei mai slabi: războaie, violenţe, distrugeri.
Doar recunoaşterea originii veritabile, aceea pe care mama o hrăneşte prin fiinţa ei proprie, va detrona mijloacele folosite de bărbat pentru a domina, eliminând astfel falsa superioritate a bărbatului.
Dacă tatăl aderă şi se bucură de regăsirea originii, atunci se va dărui. În loc să rămână exclus, tatăl îşi dăruieşte excluderea şi o transformă în mod pozitiv. El învăluie, consolidează şi susţine această perioadă de adaptare la lume.
Atunci ambivalenţa paternităţii se rezolvă… prin angajamentul tatălui.

umar.jpg

Tatăl agent şi tatăl intim

Există două tipuri majore de paternitate. Fie tatăl se dăruieşte, se scufundă în străfundurile inconştientului său fundamental, acceptându-şi originea veritabilă. Îşi recunoaşte propria venire pe lume ca avându-şi originea în altă parte şi vede în copilul său un trimis care îl obligă să se recunoască a fi fragil şi neputincios, precum pruncul.
Fie rămâne pe poziţii: „La origine sunt eu!” Şi devine un tată autoritar sau un tată copil sau un tată indiferent. Sau, mai vulgar, un tată macho.
Prezenţa tatălui intim evită restrângerea legăturilor fuzionale; ea lasă mai liber şi mai în largul său procesul care duce la separarea necesară de mama ideală din prima fază, separare pe care copilul trebuie să o înfăptuiască de unul singur. Această prezenţă poate înţelege şi capta angoasa infantilă reînnoită pe timpul acestei perioade, protejând astfel copilul de depresia care se poate traduce prin rebeliune.
Prin pierderea totalităţii oferite de mama „ideală” de la început, copilul cade într-o prăpastie din care lansează o chemare pe care doar tatăl, dacă este vorba de un tată intim, poate să o audă în tăcere, emoţionat să se vadă devenind cu adevărat tată prin sprijinul pe care copilul îl aşteaptă de la el, fără a şti acest lucru cu adevărat.
Asigurat de bunătatea tatălui, copilul descoperă brusc legea cea dreaptă, deoarece bunătatea face legea cu totul altfel decât ordinea inerentă originii instituite de genul masculin.