Direct la continut

Maternologia


Articol aparut in revista “Les nouvelles de Roumanie

 

Articol aparut in revista “Les nouvelles de Roumanie”

Apasati pentru marire

les-nouvelles-de-roumanie1-copy.jpgles-nouvelles-de-roumanie2-copy.jpgles-nouvelles-de-roumanie3-copy.jpg

Traducere:
De circa zece ani, Laurence Demairé, o doamnă de origine franceză, este pioniera neistovită a maternologiei în România

Lupta unei străbunici pentru bebeluşii români şi mamele acestora

„Dacă bonei nu i s-ar fi făcut milă de mine, oferindu-mi dragostea ei, nu aş fi normală. Ea este cea care m-a salvat”. Fiica unei familii burgheze de vârf din oraşul Lille - tatăl ei era senator- Laurence Demairé a fost respinsă de părinţii săi, plătind astfel pentru neînţelegerile dintre ei în copilărie. În 1999, şaizeci de ani mai târziu, acest traumatism a condus-o în România pentru ca, la rândul ei, să întindă o mână de ajutor bebeluşilor şi mamelor acestora. De atunci, ea locuieşte nouă luni pe an în Bucureşti, revenind în Franţa doar vara, de Crăciun şi de Paşte şi încearcă să introducă maternologia în România, o disciplină recentă, aflată la graniţa dintre ştiinţe şi psihologie, care se răspândeşte în toată lumea şi care îşi propune să aducă armonia în relaţiile dintre părinţi şi copii.

„Dragostea maternă nu este ceva înnăscut”

„Primele şase luni sunt hotărâtoare” insistă Laurence Demairé, adăugând „dacă bebeluşul nu simte dragostea vibrând în jurul lui, mângâierile şi privirea mamei sale, poate rămâne marcat pe viaţă. Naşterea este pentru el un şoc îngrozitor, după confortul pe care l-a cunoscut în pântecele mamei. De aceea, trebuie alinat imediat”. Încă mai are în minte acele imagini înspăimântătoare ale nou-născuţilor din orfelinatele din România, lăsaţi singuri după hrănirea cu biberonul, plângând fără ca nimeni să se ocupe de ei.
Laurence Demairé susţine că dragostea maternă nu este ceva înnăscut şi că tânăra mamă nu trebuie să se învinovăţească dacă nu are acest sentiment. Această dragoste se învaţă şi multe motive pot explica rezervele mamei faţă de nou-născut: o copilărie nefericită, amintirea marcantă a relaţiilor conflictuale cu propria mamă, destul de des întâlnite în România, o sarcină nedorită, condiţii de viaţă dificile.
Societatea modernă are şi ea o parte din vină îndepărtând femeile de vocaţia lor maternă firească, prin căutarea egalităţii între bărbaţi şi femei fără a ţine cont de diferenţele dintre aceştia, provocând dislocarea famiilor. „O fetiţă, până la vârsta de şase ani, îşi doreşte un copil. Trebuie doar să o vedeţi cum se joacă cu păpuşica ei. Apoi corpul preia ştafeta, cere acest lucru, însă această aspiraţie este inconştient respinsă din cauza temerilor provocate de maternitate” explica Laurence Demairé, exclamând: „Trebuie să împăcăm femeia cu dorinţa ei de a fi mamă!”.
Problema i se pare şi mai importantă având în vedere faptul că România se confruntă cu o criză demografică gravă, din cauza situaţiei economice, iar dacă viitoarele mame nu sunt liniştite, încurajate, riscăm ca situaţia să rămână fără ieşire.

Întâlnire decisivă cu părintele maternologiei

Laurence Demairé a fost casnică, crescându-şi cei trei copii, până la moartea soţului pe care îl sprijinea în gestionarea întreprinderii sale prospere. La vârsta de 50 de ani, a hotărât să îşi reia studiile pentru a deveni animatoare socio-culturală. „Cred că dintr-odată a reieşit la suprafaţă amintirea acelei copilării nefericite pe care o îngropasem până atunci şi că acesta era un mod de a o depăşi, întinzând o mână de ajutor altora”. Cu diploma în buzunar, a devenit consilier de familie în cadrul unui centru de planificare familială, colaborând cu Centrul Spitalicesc regional din Lille. Acolo va întâlni în jur de 15 000 de femei, o bună parte din ele venite pentru a face un avort, pe care le va asista în alegerea lor, împărtăşindu-le neliniştile şi suferinţele. Această experienţă va constitui şi subiectul unei cărţi, „De unde vii, Victoria?”, pe care o va scire la vârsta de 70 de ani. Cu ocazia publicării lucrării sale în 1996 îl întâlneşte pe profesorul Jean-Marie Delassus, psihiatru, directorul secţiei de maternologie din spitalul Saint-Cyr. Părintele acestui demers terapeutic pus la punct din 1987 după 21 de ani de experienţă şi observaţii, completat în prezent de cercetători din lumea întreagă, o convinge foarte uşor în ceea ce priveşte dimensiunea psihică a maternităţii şi necesitatea luării în calcul a dificultăţilor din cadrul relaţiei dintre mamă şi copil. Cartea lui Laurence Demairé va da naştere unei serii de scrisori, printre care una conţinând fotografii îngrozitoare privind situaţia copiilor din spitalele şi orfelinatele româneşti. Aceste imagini o vor bântui timp de trei ani, moment în care un prieten o ajută să se hotărască în 1999 să facă pasul decisiv şi să meargă la locul faptei pentru a asigura formarea personalului responsabil din domeniu, având ca punct de pornire Timişoara. Pe cheltuiala proprie şi, până în ziua de astăzi, fără niciun fel de ajutor.

„Copiii Diavolului”

Laurence Demairé vizitează astfel centrele de plasament, aflându-se într-un permanent du-te vino Franţa-România. Intră într-un univers teribil: copii autişti, întârziaţi mintal, chirciţi în colţişorul lor, cu privirea goală, care nici măcar nu mai plângeau. Trebuie să admită faptele: eforturile ei nu servesc la nimic, comportamentele nu se schimbă. „Pierdusem din start. Pentru personal, aceşti copii erau copiii Diavolului (Ceauşescu)”, recunoaşte ea astăzi.
În 2003 se întoarce la Lille, foarte deprimată. Însă nu durează mult până se revoltă: „Voi merge la Bucureşti să dau cu pumnul în masă!”. Şi asta şi face imediat, fără a provoca totuşi un scandal, ci încercând mai degrabă să convingă. Obţine sprijinul UNICEF-România şi al profesorului Vasile Gheţău, un specialist în demografie foarte îngrijorat de situaţia natalităţii din ţara sa, pentru a pune la cale un colocviu pe tema maternologiei care să aducă laolaltă medici, pediatrii, psihologi, moaşe, asistente sociale. Realizarea proiectului ia timp, dar până la urmă, 120 de profesionişti se strâng încetul cu încetul să o asculte, aprobă, aplaudă… şi se întorc la treburile lor cu un singur comentariu: „Nu se poate aplica aici.”

Copii fără nume care rătăcesc pe holurile maternităţii

Laurence Demairé nu renunţă şi hotărăşte să se stabilească definitiv în Bucureşti. Închiriază anual un mic apartament şi dedică acţiunii sale de prevenire şi asistenţă patrimoniul pe care l-a pus deoparte după ce a dezvoltat alături de copiii ei afacerea familiei. O altă realitate o aşteaptă, aceea a escrocilor, a profitorilor, a asociaţiilor aşa-zis umanitare bine instalate… atât de origine română cât şi de origine franceză, dacă nu mixte. Mai multe asistente pe care le-a angajat pe banii ei o înşală.
În lupta pe care o duce pentru o maternitate şi o copilărie fericită, în cadrul unei societăţi aflate în întârziere, indiferente, care crede doar în bani şi care a uitat orice fel de umanism, doamna Demairé înfruntă singurătatea caracteristică pionierilor şi cortegiul de dezamăgiri aferente. Îi este prezis eşecul, însă rezistă, realitatea o strigă. În 2005, 4000 de copii români au fost iar abandonaţi. Dacă mulţi dintre ei găsesc acum doici şi familli adoptive, ceilalţi rătăcesc pe holurile maternităţilor şi spitalelor. „Sunt lăsaţi în voia sorţii, deja handicapaţi poate” se revoltă ea, „sunt fără identitate, nici măcar nu li s-a dat un nume”.
Tinerele femei pe care Laurence Demairé le-a ajutat să îşi înfrunte maternitatea reprezintă consolarea ei… Câteodată în detrimentul ei ca atunci când, încântată, povesteşte plecarea ultimelor ei colaboratoare: „Erau atât de încredinţate că a avea un copil e un lucru minunat…încât au făcut toate câte unul şi m-au părăsit pentru a-i creşte”.

Laurence Demairé (a doua din stânga rândul de sus) în timpul şedinţelor şi stagiilor de maternologie pe care le organizează în Bucureşti

„Nu voi rămâne nicun minut în plus”

Laurence Demairé îşi face griji pentru viitor. UNICEF ar trebui să îşi închidă porţile la Bucureşti în 2009. Chiar şi ea şi-a fixat o dată limită: va părăsi România, definitiv, pe data de 30 iunie 2010. „Nu voi rămâne niciun minut în plus” ne asigură ea, „ de acum este responsabilitatea românilor de a se lupta pentru copiii lor”. Se pregăteşte aşadar să predea ştafeta şi şi-ar dori să poată trimite profesioniştii din domeniu la nişte stagii în Franţa. Astăzi, această străbunică are 10 nepoţi şi 9 strănepoţi şi nu mai este înconjurată decât de patru persoane în cadrul unei asociaţii franco-române pe care a înfiinţat-o recent la Bucureşti, „Bébébienvenu-pentru o nouă naştere”. A scris şi o a doua carte „Victoria, sora mea de suflet şi de necaz”, culegere de mărturii ale unor femei din România care au avortat pe vremea lui Ceauşescu.

Un site Internet în franceză şi română

Laurence Demairé mizează pe tehnologiile moderne pentru a-şi promova obiectivele şi şi-a deschis un site Internet în limbile franceză şi română, www.maternologia.ro, unde oferă cu generozitate sfaturi şi informaţii. În jur de o mie de persoane îl consultă lunar. Când vorbeşte despre întoarcerea ei în Franţa în 2010, Laurence Demairé se arată îngrijorată: „Ce o să fac atunci? Cred că mă voi plictisi”, însă apoi se răzgândeşte spunând „A, voi găsi eu ceva cu care să îmi ocup timpul!”. Cu siguranţă…de altfel, ea va avea doar 82 de ani în momentul respectiv.
Pentru mai multe informaţii: asociatiabbb@maternologia.ro,

„Copiii români sunt prea cuminţi”

Domiciliată în Bucureşti din 2004, Laurence Demairé formează viitoare mame în cadrul unor stagii denumite „şcoala vieţii”, pe care şi le asumă din punct de vedere financiar şi care durează un week-end întreg în care se adună în jur de zece tinere femei care urmează să se confrunte cu maternitatea. Acolo, ele învaţă gesturile de zi cu zi ale unei mame de familie, la fel de simple precum curăţenia sau pregătirea mesei, pentru a nu dramatiza amploarea sarcinilor care le aşteaptă.
Laurence Demairé la sfârşitul anilor 90, cu puţin timp înainte de plecarea ei în România.

În timpul plimbărilor într-un parc din apropriere, Laurence Demairé le descoperă angoasele şi se străduieşte să le răspundă la întrebări: „De ce plâng bebeluşii atât de des?”, „Cum pot fi liniştiţi?”, „Mama a murit la naşterea mea, oare mă voi descurca singură? „Sunt sigură că nu voi reuşi să mă descurc după naştere!”, „De câte ori pe zi trebuie să îi fac toaleta bebeluşului?”… Într-adevăr, în România nu există o iniţiere specifică în acest domeniu şi multe din viitoarele mame rămân descumpănite atunci când sunt anunţate că sunt însărcinate.
Laurence Demairé profită de aceste momente şi pentru a le face pe aceste tinere să vorbească între ele despre ele, câte două, faţă în faţă. Aceste şedinţe durează o jumătate de oră sau mai mult şi, deseori, este pentru prima oară când ele au ocazia să arate că există şi să-şi împărtăşească neliniştile.
Doamna Demairé a trebuit să se obişnuiască cu modul lor de funcţionare, mult mai puţin raţional decât în Franţa, dar mai poetic, apreciază ea, şi care face loc imaginaţiei. „Românii au o legătură foarte strânsă cu invizibilul, îşi aduc aminte de visele lor”, constată ea, mărturisind că acest lucru i se pare foarte atrăgător.

Din contră, ea se dovedeşte mult mai puţin sedusă de relaţia autoritară dintre mame şi copiii ei. „Copiii români sunt prea cuminţi. Sunt foarte dependenţi de mama lor şi temători. Nu au vioiciunea copiilor occidentali”, remarcă ea, mărturisind că a asistat deseori la la scene în care mamele aleargă după ei în jurul mesei pentru a le trage câte una, adresându-le expresii care revin frecvent, de genul „Eu te-am făcut, eu te omor” sau „Bătaia e ruptă din Rai”.