Direct la continut

Maternologia


Articol aparut in revista “Regard”

Articol aparut in revista “Regard” -magazin francofon din Romania

Apasa pentru marire

articol-revue.jpg

De neobosit

La 80 de ani, Laurence Demairé continuă să militeze pentru asigurarea unei asistenţe mai bune tinerelor mame. În ultimii zece ani a parcurs spitalele din România pentru a încerca să schimbe comportamentele şi pentru a promova „maternologia”.

„Sunt o militanta inascuta, nu pot fi altfel”. În apartamentul său din bulevardul Regina Elisabeta, situat în centrul Bucureştiului, îşi gestionează aproape singură asociaţia de promovare a maternologiei.

Pe biroul ei, un laptop şi un teanc de documente. „Mi-a spus nepoata mea: dacă n-ai avea această pasiune pentru maternologie, ai fi făcut cancer până acum!”, povesteşte ea zâmbind. Acum un an, a creat o asociaţie care îşi propune să dezvolte maternologia în România. Această ştiinţă medicală nouă, care a văzut lumina zilei în Franţa cu vreo zece ani în urmă şi în cadrul căreia este o pionieră, are ca scop „înţelegerea sensului maternităţii pentru a ajuta femeile să fie mame atunci când acestea nu simt în mod spontan elanul matern”. În luna septembrie, Laurence Demairé doreşte să organizeze o conferinţă de presă pentru a generaliza şi pentru a da un pic de „strălucire”acestei specialităţi în toate maternităţile din ţară. „Se simte în continuare prezenţa fantomei lui Ceauşescu în maternităţi. Moaşele tot mai percep naşterea ca pe o ruptură a evoluţiei copilului şi nu ca pe o continuitate”, explică ea pe un ton pasionat. Însă dacă a ales România, a făcut-o pentru că simte de asemenea „o capacitate excepţională a românilor de a pune în practică maternologia.”

Parcursul dnei Laurence Demairé a fost destul de liniştit în primii cincizeci de ani ai vieţii sale. Născută la Lille în 1928, se căsătoreşte la 17 ani după obţinerea diplomei de bacalaureat şi aduce pe lume „în mod precipitat” trei copii. „La naşterea ultimului dintre ei nu aveam 25 de ani toţi patru la un loc”, îşi aduce ea aminte. Va rămâne casnică până la 49 de ani, dată la care va deveni văduvă. De pe-o zi pe alta totul se va schimba. „Mi-am spus aşa: dacă voi trăi până la 100 de ani, ce voi face în următorii cincizeci de ani ai vieţii mele?” În acel moment îşi reia studiile şi lucrează în paralel ca voluntar într-un centru de planning familial în calitate de consilier conjugal. După aceea este angajată la secţia de avorturi din cadrul CHRU (Centrul Spitalicesc Regional Universitar) din Lille. Va fi primul şi singurul ei loc de muncă. Această experienţă îi va permite să se intereseze cu privire la problema avorturilor, căreia îi va consacra o lucrare. Apoi va da peste cartea lui Jean-Marie Delassus, fondatorul maternologiei. O adevărată „biblie”. Tot în acea vreme îşi arată interesul şi faţă de România. „Am văzut acele poze făcute în orfelinate unde copiii trăiau într-un context catastrofic. Mi-a luat trei ani să iau hotărârea de a pleca.” În martie 1999, aterizează la Timişoara unde începe să formeze tinere femei angajate în orfelinate publice. Nimic nu este oficial, iar Laurence Demairé nu este remunerată. Hotărăşte apoi să meargă la Bucureşti unde scrie o a doua carte şi încearcă să prezinte maternologia în spitalele capitalei. Dar lucrurile nu se leagă. „Eram primită cu multă plăcere, însă nu mă mai chemau şi a doua oară.” Astăzi, datorită asociaţiei sale Bébé bienvenue, speră ca maternologia să fie în sfârşit recunoscută în România, după zece ani de la venirea ei în această ţară. Oricum, fiind un suflet militant, va continua să se lupte.