Cum devenim mame?

Dacă acceptăm că există instinct matern, această întrebare nici nu se pune, nu putem să ne-o punem. Dacă eşti femeie, eşti în stare să fii mamă!
Da, dar ce fel de mamă?
Starea de maternitate nu înseamnă doar dezvoltarea mijloacelor fizice de care dispune corpul femeilor pentru a asigura nidaţia, gestaţia şi naşterea unui copil; toate acestea le avem în comun cu animalele.
La nivel uman, intră în joc altceva şi istoria acestui altceva poate fi observată de a lungul stadiilor pe care le parcurge.
Geneza maternitatii
Maternitatea este funcţia, rolul caracteristic de reproducere a totalităţii care parcurge şi redefineşte maternitatea fizică.
Dezvoltarea capacităţii de a fi mamă cunoaşte patru stadii.

1. Constituirea originarului
Originarul este perioada copilăriei timpurii în timpul căreia informaţiile biologice care asigurau fătului experienţa totalităţii sunt reluate şi transformate în elemente fizice care permit deschiderea către lume, toate acestea cu ajutorul totalităţii oferite de mamă.
Perioada copilăriei timpurii este astfel primul stadiu al maternogenezei care se încheie, în funcţie de copii, într-un interval cuprins de vârsta de trei până la şase ani.
Copilul are experienţa fundamentală a totalităţii şi o aduce cu sine venind pe lume. Pentru a se adapta la lumea în care a intrat, e absolut necesar pentru el să regăsească această totalitate în noua lume. Copilul trebuie să fi cunoscut totalitatea şi trebuie să aibă această temelie pentru a simţi apoi nevoia de a o restabili şi, dacă are mijloacele s-o facă, adică dacă este o fată, de a o reproduce, aducând la rândul ei pe lume un copil.
Originea maternităţii este deci momentul venirii pe lume a mamei înseşi.
Originarul invizibil
Originarul este esenţialmente o stare de percepţie şi, cu toate acestea, nu este recunoscut ca atare, deoarece nu face obiectul unei conştiinţe raţionale. În acest stadiu, conştiinţa este în întregime absorbită de ceea ce se întâmplă. Bebeluşul îşi vede mama, percepe lumea, trăieşte senzaţii voluptuoase, dar nu poate avea distanţa necesară pentru a identifica aceste lucruri ca fiind diferite de el; nu a apărut încă eul, bebeluşul este un tot în tot. Ceea ce trăieşte nu este înregistrat în memorie. Bebeluşul nu-şi aduce aminte de Originar, nimeni nu-şi aduce aminte de primii ani ai copilăriei. Originarul datează dintr-o perioadă anterioară cuvintelor şi a ceea ce reprezintă acestea.
Mai mult, intrarea în timp (între trei şi patru ani) modifică radical conştiinţa. Într-atât încât ceea ce era conştiinţă înainte, devine inconştient.
Spiritul matern şi Originarul
Deşi Originarul este invizibil, el ţine de un fir, de o persoană, şi anume mama. Dar, contrar aparenţelor, copilul nu-şi vede mama reală: îşi vede mama fiind maternă, fiind cu el, dăruindu-i totul … El vede maternul care devine deci Originarul transformat în fapte. Este aproape o fantasmă. Totul ţine de o dăruire generală, resimţită ca fiind suficient de stabilă, fiabilă şi permanentă pentru a duce la ideea, pentru a instala senzaţia trăită a totalităţii în sine şi în jurul său.

2. Ruptura sincretismului
Sincretismul care unea toate vieţile, a mamei şi a copilului, nu poate dura dincolo de o anumită limită.
Condiţiile rupturii
Părăsirea originarului este preţul autonomiei necesare. Ruptura este mai dificilă decât ne-am închipui. Risipirea totalităţii este ceea ce permite furia împotriva mamei, întoarcerea împotriva ei. Trebuie să fi cunoscut nevoia imperativă a totalităţii pentru a ajunge să ai puterea de a o cere întotdeauna, de a te supăra pe mamă pentru că nu mai asigură permanenţa. Calitatea rupturii vine astfel dintr un exces de cerere, dintr-o încăpăţânare. Mama devine un adversar, făcea parte din darul totalităţii, acum nu mai este acolo. Pentru ambii a venit vremea educării.
Capacitatea rupturii
Dar trebuie să suporţi să fii supărat pe mamă, să fii plin de sentimente de ură. Acesta poate fi momentul unei depresii, în cazul în care calitatea copilăriei timpurii nu a fost suficient de reprezentativă pentru a asigura o confirmare a „sinelui” care precedă eul.
Să te naşti singur
Ai tăiat legăturile cu prima copilărie, ţi-ai condamnat mama, ai comis acte ale căror consecinţe sunt greu de calculat, ai pierdut Originarul, dar originea îţi este salvată, ai păstrat maternul. Copilul este cel care, atacând mama, şi-a dat lovitura naşterii.

3. Autoatribuirea maternului
De acum maternul este liber, nu se mai confundă cu existenţa mamei, este o idee, o calitate, o funcţie şi, mai ales, o posibilitate. Este o stare pe care poţi să ţi-o atribui. Prin urmare, dacă eşti de genul celor care constituie mamele, altfel spus dacă eşti fată, poţi să ţi-l atribui ca proiect al eului, ca dorinţă a eului, ca identitate viitoare a eului.
Fată sau băiat, răscrucea evoluţiilor
Băiatul nu se mai poate recunoaşte mult timp ca aparţinând genului care constituie mame. Trebuie să renunţe: este o imposibilitate naturală. Cu toate că, în inconştient, poate păstra în profunzime o realitate diferită de ceea ce lasă să se creadă şi să se vadă comportamentul lui. Este obligat să renunţe la maternul pentru care nu are imediat mijloacele să-l realizeze, dar nu trebuie să renunţe şi la Originar, adică la prima lui copilărie.
Ceea ce este foarte clar în această situaţie este că mulţi bărbaţi cu greu vor putea iubi Originarul din ei, deoarece nu dispun de mijloace imediate în acest sens (nu-şi pot imagina că, mai târziu, vor fi în stare să aibă un copil fiind taţi). Ei au de-a face cu această posibilitate imediată pe care nu o au. Şi astfel sunt înclinaţi să privilegieze eul şi puterea lui, iar în acelaşi timp sunt meniţi mai degrabă să iubească Originarul în femeie. Diferenţa între genuri duce la crearea condiţiilor pentru dragoste.

Copiii îşi pun multe întrebări cu privire la diferenţa dintre sexe, foarte devreme şi de multe ori pe ocolite. Ei au nevoie de răspunsuri aşa cum noi avem nevoie de hrană.

Lucrul acesta se întâmplă în măsura în care părinţii le acceptă încercările şi întrebările şi le dau explicaţii simple cu naturaleţe. Şi le vor da aceste explicaţii în repetate rânduri, deoarece copiilor le este foarte greu să creadă mai întâi şi să accepte pe urmă că nu pot să aibă un cocoşel şi în acelaşi timp să spere că vor avea un bebeluş în burtică. În această perioadă este nevoie să le descifrăm întrebările, afirmaţiile sau atitudinile.
Subiectul nu trebuie abordat înainte ca el însuşi să vorbească despre asta. Ce consolare să răspunzi în ritmul întrebărilor copilului tău pentru ca mai târziu băiatul să ajungă la certitudinea că are totul, da Totul, pentru a fi tată, iar fata că si ea are totul pentru a fi mamă! Astfel vor începe cu dreptul în viaţă, ştiind că fiecare deţine o bucăţică din puzzle, care le permite să se unească într-un cuplu. Iată aici posibilitatea întâlnirii amoroase.

Feminitate şi maternitate, evantaiul posibilităţilor
Pentru fată, lucrurile se prezintă diferit. Are loc aproprierea Originarului şi există puterea şi încărcătura Originarului (în imaginaţie: voi fi mamă din moment ce sunt femeie; în realitate: sunt în stare să fiu mamă?)
Se trece de la o reprezentare a Originarului pentru sine la ideea originarului pentru celălalt, pentru copil. Ceea ce înseamnă atribuirea a tot ce este matern.
Maternul care era un fel de idee generică devine atunci un caracter propriu, o proprietate a eului. Dar este vorba de dreptul inconştientului, de elanul pe care îl ia pentru a aborda viaţa.

Trecerea prin sexualitate
Deşi feminitatea şi maternitatea sunt profund diferite, diferenţă care totuşi le uneşte, cel mai adesea feminitatea pregăteşte femeile pentru maternitate. Aceasta este facilitată de recunoaşterea de către bărbat, care este sensibil la feminin. Bărbatul trăieşte inconştient această localizare şi manifestare a Originarului în femeie, este sedus până ajunge să dorească. În femeie, bărbatul doreşte Originarul. Se creează astfel condiţiile unei relaţii sexuale şi prin aceasta posibilitatea de a deveni mamă.
Feminitatea deschide o cale dublă către maternitate: autorizând femeia să aibă sentimente materne si punându-l pe bărbat să contribuie la aceasta. Iar aspectul sexual, calea secretă de întoarcere la origini chiar dincolo de copilăria timpurie, capătă sensuri depline: ajută la trecerea de la simpla feminitate la împlinirea acesteia în maternitate.

Contribuţii ale auto-atribuirii maternului
Intervine aici identitatea: cum să te gândeşti să ai sau să faci un copil, să-l iubeşti şi să te iubească dacă ai o imagine defavorabilă despre sine – mama şi-a reţinut poate fiica în copilărie, adică a vrut să-şi păstreze mai mult decât este necesar rolul de mamă, ceea ce nu-i permite fiicei să-şi acorde maternul – o judecată depreciativă despre sine-însăşi – o insuficienţă personală resimţită ca atare – suferinţa unei pierderi grele care afectează ideea maternului, toate acestea pot distruge dorinţa sau posibilitatea maternului.
Observăm că nu este vorba de un proces automat. Este vorba de o construcţie psihică ce se efectuează în funcţie de anumite condiţii.

4. Confirmarea de către tată
Dacă maternitatea nu ar ţine de inconştient, am putea spune că este o speranţă înşelătoare. Problema ţine de decalajul dintre o realitate foarte plauzibilă, evidentă chiar la nivel inconştient, şi dezminţirea pe care o aduce realitatea.

A fi mamă: o revendicare
Un boţ de om îşi închipuie că e mamă: chiar de mică, fetiţa care depinde de părinţii ei, care nu ştie prea multe, acest copil se vede totuşi în ipostaza în care are copii, ceea ce imită atât des, jucându-se cu păpuşile. Dar este departe de a avea tot ceea ce face din mama ei o femeie, experienţa …, talia ei, şoldurile, sânii …şi, mai ales, nu are soţ sau bărbat. Astfel se justifică validitatea reală a revendicării interioare de a fi mamă.

Nevoia de tată
Nu mama este aceea care poate confirma atribuirea maternului. Mama şi fiica sunt amândouă in concurenţă, mai mult sau mai puţin. Ea mai degrabă ar deranja-o, chiar dacă nu o împiedică.
Cererea către tată
Trebuie să insistăm asupra acestei relaţii a fiicei cu tatăl ei; această lungă perioadă din viaţa copilului va fi cu atât mai marcantă, cu cât tot ceea ce s-a produs până în prezent va fi confirmat sau infirmat, în orice caz, redefinit.
Mai întâi, arată psihanaliza: fiica vine către tatăl ei cu dificila ei problemă privind inferioritatea sexuală, încercând s-o compenseze printr-o relaţie privilegiată cu el, elaborată până la a se transforma în dorinţă de copil cu tatăl.
Dar, fără îndoială, fiica iese în întâmpinarea tatălui mai ales cu alte dorinţe: ea poartă cu sine greutatea şi speranţa maternului, şi aceasta e aşteptarea pe care i-o încredinţează tatălui. Ea se îndreaptă către tată fiind deja în interior mamă, dar fără a îndrăzni s-o creadă pe deplin.
E nevoie ca tatăl s-o înţeleagă, nu este ceva explicit, sau nu este explicitat, şi totuşi, cuvântul tatălui va confirma sau nu, posibilitatea maternă a fiicei lui.
Cuvântul tatălui
Tatăl consfinţeşte genul prin cuvântul lui – cuvânt întru spirit − care va permite înscrierea dorinţelor inconştiente ale fetiţei în realitate.
Cuvântul se îndreaptă către inima fetiţei şi nu către corpul ei. Cuvântul tatălui nu este incestuos iar relaţia cu el este de orice fel, numai œdipiană nu, ea nu devine œdipiană decât atunci când apar probleme, când tatăl pare inaccesibil, când ţâşnesc geloziile infantile, când mai multe fete se înghesuie spre tatăl care nu a ştiut să le răspundă fiecăreia anume.
Răspunsul întru spirit, adică acordul tacit pe care-l dă tatăl ca fiica să-şi trăiască în felul ei dorinţa inconştientă, permite aşteptarea şi pregăteşte pentru realizare. El o introduce în lumea lui, o ia pe urmele lui. Cuvântul tatălui înscrie în timp, ceea ce este important deoarece această dorinţă este înscrisă în inconştient, care este în afara timpului…
Celălalt factor important ţine de sexualitate. Deoarece tatăl constituie un răspuns întru spirit, înseamnă că are încredere în fiica lui, îi cere corpului să aştepte. Îi permite sexualităţii să nu fie nerăbdătoare, conduce cu blândeţe fiica spre timpul când, exasperată că nu a putut obţine nimic de la el, dar, mai ales, mai puternică, se va îndrepta spre alţi bărbaţi.
Acest timp al aşteptării are un nume rămas misterios, este vorba de virginitate, perioadă în care atotputernicia intactă de a putea deveni mamă se întăreşte şi devine reală.
Tatăl viitoarei mame
Tatăl pare a avea, la urma urmelor, o importanţă capitală în dezvoltarea capacităţii de a fi mamă. El nu intervine decât destul de târziu şi ar fi o greşeală să-l vedem pe tată peste tot de la începutul acestui parcurs; fiecărui părinte trebuie să-i recunoaştem adevăratul său rol.
Mama este aceea care oferă mijloacele copilăriei timpurii, ale Originarului. Apoi vine despărţirea de ea, mai mult sau mai puţin completă. Protagonistul acestei despărţiri este copilul, nu tatăl.
Dacă fetiţa nu a putut să se despartă de mama ei, va fi cuprinsă de nostalgia mamei şi nu de sentimentul matern.
Dar dacă se constituie în ea dorinţa, atunci va avea nevoie de tată care va permite trecerea în realitate, în timp, a unei atotputernicii visate şi încă imaginară.

Rezumat

După cincisprezece ani de studiiclinice aprofundate, experienţa nu a dat la iveală alte stadii în afara celor patru descrise mai sus.
Primul stadiu
Copilul trebuie mai întâi să cunoască prima copilărie în timpul căreia totalitatea trăită în uterul mamei să fie reprodusă de aceasta prin felul în care-şi strânge copilul la piept, în care-l învăluie cu privirea, cu parfumul ei, cu vocea, cuvintele, gesturile …, cu dragostea ei … etc. Şi acest mod de a fi ar trebui să fie suficient. Un prim traumatism, aleator, ar veni din lipsa acestei etape originare sau din faptul că nu a fost realizată din cauza unor lacune prea vizibile.
Stadiul al doilea
Vine un moment în care mama nu mai corespunde cu ceea ce era înainte, ea nu mai dăruie totul, începe să spună nu … etc. Şi intervine ruptura necesară de ea. E un traumatism, starea originară trebuie să înceteze. Adică starea în care copilul se confundă cu mama lui. El devine acum, încet-încet, autonom. Trecerea dificilă care duce la privarea de prerogativele materne legate de statutul de copil începe în general la vârsta de doi ani şi se încheie la şase sau şapte ani.
Stadiul al treilea
Pentru fată, traumatismul este mai uşor de depăşit deoarece ea poate să-şi acorde capacitatea de a fi mamă, dar atunci când ia acest loc înseamnă efectiv că şi-a pierdut mama. Ceea ce nu se întâmplă uneori.
Pentru băiat, al cărui drum se desparte aici din trunchiul comun prealabil, traumatismul înseamnă suferinţa despărţirii de mamă, sfârşitul micii copilării. Care, nici acesta, nu are loc uneori. Pentru a face faţă depresiei care ar putea surveni în urma acestui traumatism, el afirmă cu putere superioritatea eului falic.
Stadiul al patrulea
Aşa cum am văzut, maternitatea ţine de inconştient şi ar putea fi considerată o speranţă înşelătoare.
Căci ideea de maternitate nu priveşte decât un viitor îndepărtat şi, cu toate acestea, fetiţa se pregăteşte deja de acum pentru ea şi este nerăbdătoare; dar nu prea are mijloacele care să satisfacă această maternitate. Trebuie deci să crească. Atât fata, cât şi băiatul se vor adresa tatălui, pentru ca el să confirme valabilitatea alegerii lor şi să participe la posibilitatea evoluţiei lor.
Fata îşi aruncă în joc seducţia care nu o poate ajuta să aibă copii imediat, nici să aibă copii de la tată, aşa cum s-a întâmplat între el şi propria ei mamă.
Este iarăşi momentul unei dificultăţi.
În fine, observăm că un copil este răscolit de la naştere de tot felul de trăiri; traumatismele vin unul după altul. Este proiectat fără încetare de la un stadiu la altul, toate constituind tot atâtea eşecuri sau încheieri de situaţii parcurse de la care trebuie efectuat un salt, mers mereu înainte.
În orice caz, individul sexuat, identificat întru genul căruia îi aparţine şi purtător al proiectului unei existenţe, apare dintr-o viaţă originară.
Pentru femeie, acest proiect va putea fi cel al maternităţii.